Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.
Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.
Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.
Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini, indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon ne spunea că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”.
Viața politică și morală românească este vădit inspirată și din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale. Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian. Atitudinile politicienilor și limbajul lor seamănă izbitor cu cele din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt, tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate. Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru. Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași, sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima dorință acerbă a indivizilor meschini, furtul și metodele viclene prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau să poată schimba gândurile oamenilor.
Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin vocali.
Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit „regele” șarlatanilor.
Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar și în rai, Sfântul Apostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol, zicând: „Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos”.
Strategia diavolului se repetă în cazul fiecărui om. Când omul nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri ciudate care-l vor duce la pierzanie. Dacă omul nu își dă seama ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precum Eva odinioară, el va mușca din momeala aruncată de diavol.
Aparent, celor vicleni le merge bine, ieșind mai tot timpul în câștig în dauna celor de lângă ei însă, în realitate, aceștia nu fac decât să-și pregătească o aspră judecată din partea oamenilor care se vor trezi la realitate, și a păzitorilor de legi. De aceea suntem îndemnați să nu acceptăm șmecheria, viclenia oamenilor și nici să urmăm pe cei ce fac fără de legi.
Viclenia implică săvârșirea răului sub chipul binelui, ceea ce o face mai vrednică de pedeapsă decât săvârșirea răului. Omul nu se mai rușinează, locul rușinii l-a luat tupeul. Putem spune chiar că omenirea se confruntă la nivel global cu fenomenul „vinovaților fără vină” sau al „nerușinării”, adică cu o reprimare în masă a oricăror sentimente de vinovăție de frica speculațiilor cinice ale oamenilor fără conștiință. Dar, renunțând la rușine, omenirea a renunțat la o formulă de echilibru a umanității! Nerușinarea contemporană este o formă de viclenie cu care omul modern își maschează propriile eșecuri și slăbiciuni. Nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului tupeist și viclean care, ajuns la disperare din cauza ilegalităților făcute, vrea să se salveze. Sub masca falsei bunătăți, falsei omenii, cel viclean caută să-i îmbrobodească pe susținătorii lui cu diverse minciuni. Tupeistul – prost ori dement – consideră viclenia drept inteligență. El se crede cel mai deștept, el este totul și celălalt – nimic! Falsa bunătate este cea mai mare ipocrizie și semn al vicleniei. Folosește tactica apărării mobilizând oamenii din partidul său, arătându-și astfel puterea și faptul că are mulți susținători, pentru a intimida justiția și a impresiona străinătatea, iar prin discursurile sale triumfaliste să poată deturna atenția de la eșecurile guvernului patronat de omul viclean. Scopul său prim este de a-și îngropa dosarele penale, pentru care practică o întreagă jonglerie! Auto-compătimirea sa în public, folosirea geamătului sufletesc pervers de om încolțit, duc la satisfacția sa perversă – ruperea țării în două tabere.
Tupeistul viclean invocă amenințări, imaginează persoane, comploturi care vor să-l termine, organizează manifestații pentru susținerea lui și pentru a dovedi taberei celeilalte cât este iubit de popor, apelează la un discurs populist, impudic, anunțând căsătorii, nășii, în speranța câștigării compasiunii. Cere oamenilor din partidul lui să-l scoată, la o adică, din închisoare, revarsă complimente poporului adunat să-l preamărească, nu scapă să se autointituleze mare patriot. Deghizările vicleniei nu au limite. Strategiile omului viclean sunt la fel de perfide ca omul în sine.
Și aceasta deoarece există, în exemplul omului viclean, o formă de lașitate care determină tendința exagerată de victimizare, dar și de autocompătimire, fără nici o legătură cu pocăința, ci sunt manifestările unei minți bolnave. Sunt oameni care cad în această plasă întinsă, confundând viclenia cu deșteptăciunea, boala cu istețimea, neținând seama de moralitatea și demnitatea pe care trebuie s-o aibă fiecare individ al societății, pentru ca societatea să aibă apelativul de societate demnă.
Fățărnicia vicleanului este bine mascată. Uneori însă devine agresivă cu toată dorința lui de reținere și este demascată primitivitatea sufletului, lipsa de educație. Devine dintr-o dată modelul oamenilor cu care a crescut, s-a întreținut, și invers, oamenii cu care s-a întreținut devin modele ale celui în jurul căruia au roit.
Este adevărat că fiecare dintre noi are dreptul moral de a-și alege modul în care vrea să trăiască, în baza unor percepte morale sau imorale. Este adevărat de asemenea că perseverența și ambiția poate duce la succes, dar și la eșec. Să perseverezi, da!, când alegerea ta duce la rezultate bune, dar să perseverezi, să te ambiționezi fără să ții cont de răul pe care-l faci celorlalți oameni, unui popor întreg, este inconștiență, prostie, răutate sau nebunie.
Vicleniei mamă îi este răutatea, perversitatea, tată îi este orgoliul, surori – invidia, prefăcătoria, răzbunarea, clevetirea, bârfa, obrăznicia, defăimarea, ura. Ca multor alte păcate, vicleniei îi priește întunericul vieții.
Omul viclean este cea mai murdară făptură în fața lui Dumnezeu, spre care (spun Sfinții Părinți) – „Dumnezeu nici nu privește”, iar psalmistul David adaugă: „Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, ca să nu-și întindă drepții întru fărădelegi mâinile lor”.
Viclenia întunecă mintea, schimonosește inima, cultivă nedreptatea, ucide sufletele; anulează sentimentele de dragoste, bucurie, pace, răbdare, blândețe, bunătate, credință, speranță și mângâiere.
Apogeul vicleniei se vede atunci când își culege roadele. Și roadele sunt divizarea oamenilor în două tabere, una a celor orbi sau slugarnici și alta a celor cu trăirile treze. Mihai Eminescu scria despre viclenie: „Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Învingătorul momentan nu este totdeauna cel definitiv”. Oameni curajoși vor dori să-l pedepsească pe viclean, dar nici atunci acesta nu va avea tăria de a spune adevărul, a-și recunoaște vinovăția, a-și cere iertare. Vulpoiul, spunea cineva, se pricepe foarte bine să explice de ce are o găină în gură și ce bine tocmai se pregătea să îi facă. Și când are o cât de mică reușită, își dezvăluie de îndată cruzimea și spiritul său batjocoritor, vulgar. Cât timp, ne întrebăm, se va putea suporta limbajul agresiv, vulgaritatea, atitudinea de intimitate exagerată existentă printre conducătorii acestui partid, acest familiarism lipsit de decență? Cât timp se va mai putea suporta plăcerea diavolească a unui om cu ambiții de cucerire a unei vieți pe care nu o merită, dar la care râvnește ca un animal? Vulgaritatea pe care o cultivă în societate este barbarie, este apetitul lui pentru josnicie.
Am fost pedepsiți! Și pentru a ne asuma vina, închei cu spusele lui Platon: „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.
Măcar de acum înainte să nu facem aceeași greșeală.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
