Sifonariile, aceste magnifice distrugatoare de arsita ale copilariei, nu mai sunt decat doua in tot Iasul. De la an la an, sifonarii s-au dus si odata cu ei s-au desfiintat si ingustele sifonarii care se strecurasera pe nesimtite in corpurile marilor cooperative de consum, ba in coltul vreunui magazin sau in vecinatatea vreunui atelier de reparat pantofi ori centre de colectare a sticlelor si borcanelor, dar mai ales, pitite strategic, in spatele complexelor, chiar langa portile de aur, din sarma ruginita, dar de o valoare inestimabila, pe care se baga marfa in alimentarile comuniste, de la citricele de sarbatori, lapte si sana si pana la batoanele de salam cu soia.
Am dat o raita prin fostele complexe comerciale de cartier, acolo unde stiam pana nu demult ca mai rezistau, precum partizanii in munti, aceste mici buticuri neinsemnate economic. Sifonariei de pe Independentei, care functiona pana anul trecut, ii luase locul o croitorie. Sifonareasa era prea batrana, iar fiul acesteia, sofer pe tir, nu a dorit sa preia mica afacere de familie. La Zimbru si in Tatarasi, spatiile sifonariilor apucasera demult sa treaca prin mai multe maini si inglobari, la fel ca si cea din Piata Nicolina.
Sifonaria de familie din Copou
La SuperCopou, chiar in coasta Colegiului Ibraileanu, in locul florilor si a perdelei care acoperea geamul in anii 90, erau etalate tot felul de produse capitaliste. Fara nicio speranta de a mai gasi ceva, am intrat totusi cu gandul de a lua o apa minerala. Nu ne-am putut abtine, totusi, sa nu intrebam de un sifon, poate totusi…
„Pai, da, ati ajuns bine. Aici e sifonaria…”, ne-a spus cu un zambet sugubat tanara de 22 de ani de dupa tejghea.
Aici a fost si este inca o afacere de familie. Dupa ce s-au retras parintii din sifonarie a venit fiul si a deschis un magazin, dar masina de sifoane a pastrat-o pentru ca este o bucata din copilaria sa si parte din viata alor lui.
In spatele unor vitrine si cutii cu marfa, ni se infatiseaza in toata minunea sa, masina de sifoane, dosita precum un artefact al unei epoci trecute, in fata prigoanei capitaliste care distruge tot ce este trainic in calea sa.
„E frumoasa, da cand ii dai drumu scartaie din toate inchieturile. Cel mai probabil o au de prin anii 80. Am eu 22 de ani si masina asta ii sigur de doua ori cat mine. Baiatul fostilor proprietari ai sifonariei, adica actualul patron, era mic cand statea lumea aici la rand”, ne spune tanara.
Ultima sifonarie veritabila a Iasului
In spatele complexului din Podul de Piatra, avem norocul de descoperi ultima sifonarie autentica din Iasi. Totul, de la masina nichelata, florile care decoreaza spatiul, si pana la proprietara trecuta binisor de 6 decenii si prietena ei cu care impartea faptul divers al zilei, amintesc de vechile sifonarii. Dar doar atat, caci clientii au disparut treptat-treptat.
„Nu stiu cat o sa mai reziste. Uitati eu cu ce ma ocup…”, spune batrana si ne arata mainile pline de frunze rarite din ghivecele de flori.
„Vin dimineata si ma apuc de ciugulit la flori, tre’ sa matur pe afara, sa spal pavelele, mai car gunoiu la cela, la cela, sa imi iasa de-o paine”, ne spune batrana. Norocul ei este acela ca spatiul e in proprietate. „Daca nu ai spatiu acu, chiria te omoara. Daca nu ai bani acasa ca sa aduci, sa platesti chiria, pleci, nu mai ai la ce sa stai”, spune sifonareasa.
Sifonaria in care se face vanzare de 2 lei pe zi
Aici, in mica sifonarie, pana si florile sunt vechi, de atunci, si insotesc in lupta sa pentru supravietuire, manunchiul de forme nichelate ale masinii de sifoane. Buteliile vechi, din inox, retro-sifoanele, cu care veneau clientii inainte de 89, au fost scoase de pe piata. Acu se incarca numai la peturi cu capsula. Batrana ne arata una din maini, pe care se mai distinge usor o taietura veche. „Erau sifoanele alea de sticla, de doi litri, cu plasa pe deasupra. Sticlele alea erau cele mai periculoase sub presiune. Iote, aici is taiata de la o explozie din asta”, ne spune femeia. De fapt, inainte de ‚89, mai in toate sifonariile existau povesti despre cu sifoane ce-au crapat.
Prin fata ochilor ni se perinda paharele de bule ce topeau dulceata siropurilor aruncate la lingura pe fundurile acestora, care uscau instantaneu arsita de afara si topau oboseala acumulata in oase dupa multe ore de alergatura.
„Pe vremuri, aici era coada pana in strada. Acu, daca imi mai trec pragul unu- doi clienti pe zi. Daca eu mor maine, se inchide si ultima sifonarie din Iasul asta. Nu mai are cine prelua. Baietu’ meu mi-o zis din prima, ca el pentru doi lei nu sta. Am avut mana rupta si l-am lasat cateva zile sa faca in locul meu si mi-o zis ca in trei zile nu o facut decat cativa lei, si el nu se vede aici. Are dreptate, saracu, ca eu in trei zile nu am reusit sa vand nici macar cata apa am consumat. Pe zi fac vanzare intre 2 si 4 lei. Nici macar de sarbatori nu am avut vanzare. Apa asta minerala ne omoara. Se duce lumea, ia cu baxu si la noi nici macar cu paharu”, ne spune batrana.
Un obicei social, o deprindere specifica consumatorilor unei anumite perioade, se va pierde in cativa ani, si cu ea gustul spriturilor de odinioara si povestile unei alte „foste” traditii artizanale.
Nelu PAUNESCU
