Dragobetele, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii, provenit din tradiţiile dacice şi sărbătorit în fiecare an pe 24 februarie, a fost marcat, de-a lungul timpului, de numeroase tradiţii şi superstiţii, de la jurământul fraţilor de sânge, ”zăpada zânelor” strânsă de tinerele necăsătorite pentru proprietăţile ei magice, sărutul obligatoriu în fiecare cuplu care doreşte să îşi menţină iubirea, până la interzicerea plânsului, care ar atrage necazuri în următoarele luni.
De Dragobete, tinerii obişnuiau să se îmbrace în haine de sărbătoare şi să se întâlnească în pădure pentru a culege buchete cu primele flori ale primăverii. Culesul florilor era însoţit de cântece şi de un joc numit ”zburătorit”.
La prânz fetele obişnuiau să alerge spre sat, în timp ce băieţii încercau să le prindă şi să le sărute. Sărutul era un echivalent al logodnei, care se anunţa seara în cadrul comunităţii satului şi membrilor celor două familii.
Participanţii la sărbătoare erau consideraţi binecuvântaţi în acel an, urmând să aibă belşug şi să fie feriţi de boli. Potrivit unei sperstiţii, persoanele care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.
Atunci când ziua de Dragobete era mohorâtă, friguroasă, ploua sau ningea, tinerii se întâlneau într-o casă unde să petreacă şi să lege prietenii.
În unele zone ale ţării, tinerele foloseau florile culese din pădure pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. Tinerii băieţi obişnuiau să îşi cresteze puţin braţul în forma unei cruci şi apoi să îşi atingă tăieturile, rostind jurământul de a rămâne toată viaţă fraţi de sânge.
Tot în această zi, bătrânii din sat se preocupau mai mult decât de obicei de animalele din ogradă, sacrificarea lor fiind interzisă. Cei în vârstă credeau că în ziua de Dragobete păsările îşi aleg perechea pe viaţă.
“Zăpada zânelor” pentru tinerele necăsătorite
Tinerele necăsătorite obişnuiau să strângă puţina zăpadă care se mai găsea, numită şi ”zăpada zânelor”. Apa apărută în urma topirii acestei zăpezi ar fi avut proprietăţi magice şi era folosită pentru descântece de iubire, dar şi în ritualuri de înfrumuseţare. Conform datinilor străvechi, această zăpadă apărea în urma surâsului zânelor. Tocmai de aceea fetele obişnuiau să îşi clătească chipul cu această apă, pentru a deveni la fel de frumoase ca zânele.
O superstiţie spunea că fetele care nu se întâlneau în această zi cu o persoană de sex masculin nu aveau parte de iubire pe tot parcursul anul. Mai mult, în unele sate se credea că toate fetele care ajungeau să atingă un bărbat dintr-un sat învecinat urmau să fie îndrăgostite tot timpul anului.
În unele regiuni din ţară se obişnuia ca în această zi să se scoată din pământ rădăcini de spânz, pe care oamenii le foloseau pe post de leac pentru vindecarea unor boli.
Conform tradiţiei, în această zi bărbaţii trebuie să fie în relaţii cordiale cu toate femeile. În caz contrar, aceştia ar fi avut parte de o primăvară plină de ghinion şi un an greu.
Sărutul, obligatoriu în ziua de Dragobete. Plânsul, interzis
Pentru că iubirea dintr-un cuplu să rămână vie de-a lungul anului, tinerii trebuie să se sărute în ziua de Dragobete.
Tot în această zi, ţesutul, cusutul şi toate treburile grele de pe lângă gospodărie sunt interzise. Totuşi, este permisă curăţenia, deoarece se consideră că aceasta este aducătoare de prospeţime şi de spor.
În ziua de Dragobete plânsul le este interzis tinerilor şi tinerelor. În caz contrar, aceştia vor avea parte de necazuri şi supărări în lunile următoare.
În unele regiuni din ţară, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca noaptea de Bobotează. Tinerele care doresc să îşi afle ursitul îşi pun sub pernă busuioc sfinţit.
Conform unor legende populare, Dragobetele este fiul babei Dochia, un tânăr chipeş care obişnuia să seducă toate femeile ce îi ieşeau în cale.
Totuşi, în prezent, Dragobetele reprezintă pentru români simbolul autohton al dragostei, fiind identificat cu zeul dragostei din mitologia romană, Cupidon, şi cu zeul iubirii în mitologia greacă, Eros.
În prezent, Dragobetele are un ”rival”, mulţi români preferând să celebreze iubirea pe 14 februarie, de Valentine’s Day, o sărbătoare occidentală împrumutată.
Legenda Sfântului Valentin spune că un împărat roman, Claudiu al II-lea, a decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma să nu se mai poată căsători, considerând că această lege îi va determina pe bărbaţi să meargă la război. Însă, un preot creştin, Valentin, credea că dreptul oamenilor de a se căsători era dat de Dumnezeu, iar împăratul Claudiu nu avea dreptul sa îl interzică. Astfel, preotul Valentin a căsătorit în secret cupluri, cununiile fiind făcute în locuri secrete, pentru a nu putea fi găsit de împărat.
