În copilărie dansam Hora Unirii,
în casa noastră, în curtea şcolii…
Cântam „Pe-al nostru steag e scris unire”
într-o limbă dulce,
în care am strigat prima oară părinţii.
A fost locul în care am deschis
pentru prima oară ochii şi am privit cerul,
pământ pe care au călcat primii mei paşi.
El, acel pământ,
a fost dor, a fost dragoste, a fost vis
şi îndepărtându-mă de el,
a devenit amintire, lacrimi, durere.
Rudele s-au împrăştiat
în cele patru puncte cardinale…
Doamne, spune-mi, cine a suflat
cu-atâta ură şi blestem
de s-au risipit toţi atât de departe,
atât de uşor, ca puful unei păpădii?
Poate de aceea visez
oasele strămoşilor ieşind din morminte
şi-alcătuind în văzduhurile albastre,
o imensă cruce din nacru…
Doamne, cine a fost hulpavul țărânei noastre?
(Din volumul de versuri “O mie și una de poeme”
– Vavila Popovici)
