Strada Lăpuşneanu avea tradiţia ei care nu se putea curma, deşi după 22 iunie 1941 becurile i se stingeau. Doar ici colo câte unul, de câţiva zeci de waţi, arunca nişte slabe raze, albăstrite de camuflaj, deasupra lungilor convoaie de trecători. Ordonanţa de închidere a circulaţiei pe străzi, după ora 9, din cauza războiului, provocase o adevărată nenorocire. Vrând nevrând, pe la ora 8.30 începea retragerea spre tramvaie, asaltarea lor şi reîntoarcerea acasă, în bezna cartierelor camuflate. Până şi vagoanele tramvaielor erau lăsate în întuneric pentru a nu atrage vreun pilot de bombardier sovietic.
Personaje multicolore
Un articol din ziarul „Prutul”, în 19 mai 1941, a fost dedicat străzii sub titlul „Calea Lăpuşneanu”, şi-i arăta însemnătatea: „Calea aceasta, înrudită cu alta, a Victoriei, posedă o viaţă proprie a ei, cu obiceiuri şi principii bine stabilite. În orice anotimp al anului ea străluceşte – cu mici intermitenţe şi schimbări orare, între 11 şi jumătate şi unu – dimineaţa şi seara – între orele şase jumătate şi opt… Este împodobită ca o scenă de operă cu figuri multicolore”. Şi în această perioadă, a războiului, a rămas un loc efervescent, plin de viaţă şi bucurie. Cunoştinţele se făceau simplu, întinzând mâinile şi rostind numele de familie şi tradiţionalul: „Mi-a părut bine”. Articolul continuă: „La turul străzii primii apar şcolarii şi micile şcolăriţe muşcate de dorul celor dintâi idile, apoi un amalgam de tipuri: servante cu păr oxigenat doritoare să devină stăpâne, cucoane singure dornice de o aventură, eleve cu ochi de azur dornice să prindă tururile unor oameni serioşi, care să le conducă la o cofetărie, elevi studioşi şi timizi, dornici să facă o cucerire de mult aşteptată, ofiţeri cu monoclu şi ghete de lac, poftitori de o partidă bună, actriţe şi actori dornici să schimbe partenerul din piesa vieţii şi sumedenie de figuri ce parcurg strada în două coloane cu sens de mers contrar, despărţite de linia netrasă a mijlocului străzii. La fiecare pas, chicote, izbucniri de veselie şi voie bună”.
În focul luptelor
Luptele din zona Iaşilor, dintre martie 1944 şi până la 21 august 1944, când frontul s-a sprijinit pe Iaşi, iar o mare parte din populaţie s-a evacuat, au rupt tradiţia vieţii spumoase a străzii. În locul coloanelor de tineri veseli, ieşiţi la vedere, treceau tancuri, tanchete, maşini militare ce trăgeau piese de artilerie mergând în mare viteză spre front. Din sens contrar veneau camioane pline cu răniţi ce se îndreptau spre marile unităţi spitaliceşti ale Iaşului, sau mai departe la spitalele de campanie din spatele frontului. Deasupra străzii, cu toate marile clădiri preluate de unităţi germane, zbârnâiau des avioanele sovietice venite să arunce bombe. Câteva clădiri impresionante şi cu istorie aveau să piară în urma acestor raiduri. Printre cele distruse se număra Academia de Muzică, situată lângă casa Drossu unde se instalase Comandamentul Garnizoanei Germane (povestea fostul şef de gară Neculai Savinescu). În ziua de duminică 20 august 1944, la ora 11, pe strada Lăpuşneanu coborau tancurile şi trupele sovietice, după ce frontul fusese spart la nord de Iaşi. Petrecându-se lupte crâncene la ceasul când altădată erau plimbările de seară, strada a rămas plină de ruine, cu mai toate geamurile sparte, unele case lovite de proiectile, cu trupurile însângerate a multor ostaşi căzuţi pe caldarâm.
Din nou lumină
Războiul, cu toate suferinţele şi distrugerile sale, a lăsat strada într-o stare jalnică. Curăţată prin munca voluntară, iniţiată de noua administraţie, instalată cu asentimentul Comandamentului Sovietic, după câteva săptămâni, strada a revenit la viaţă. Seara, prin faţa prăvăliilor redeschise, chiar dacă o mare parte din vitrine erau scânduri bătute în cuie, tineri guralivi şi-au reluat plimbările în deal şi-n vale. Într-una din serile acelea întunecate, în amurgul zilei de 15 septembrie 1944, după repararea Uzinei Electrice, sub copertina din faţa cinematografului Trianon (Republica de azi) s-a reaprins primul bec al străzii. Era mic, de numai 40 de waţi, dar lumina cât o întreagă instalaţie din timpurile normale. Era prima lumină după patru ani de beznă.
Un Iaşi distrus
Venind de la Bucureşti, pentru câteva zile, în dragul său oraş, scriitorul Mihail Sadoveanu păşea înlăcrimat printre ruine, trăind îndurerat filmul neuitatelor amintiri şi criticând pe acei care au hotărât ca frontul Moldovei să se sprijine pe Iaşi. „Am fost şi am văzut Iaşii. Mi-am cuprins tâmplele în palme şi m-am aşezat deznădăjduit între ruini… Iaşul e un muzeu; în el se cuprind mai multe monumente istorice decât în tot restul ţării… După jafurile, prigonirile şi uciderile săvârşite de huligani, după zdrobirea oraşului, a rămas aicea o populaţie mizeră şi înfricoşată, păstrând în priviri viziuni de infern. Nu mai credeau bieţii oameni că vor supravieţui şi acum privesc această nouă primăvară cu neîncredere încă… Sunt cei care au flămânzit, care au tremurat în frigul iernii, cei care au rămas părăsiţi de administraţie… acuma n-au haine, n-au alimente, n-au adăposturi”(Opere, vol. 17), a notat scriitorul după vizita la Iaşi. Păşind pe strada Lăpuşneanu, Sadoveanu ducea dorul clădirilor, dar mai ales al oamenilor care însufleţiseră bătrâna uliţă a Iaşului. Înaintea plecării spre Bucureşti, adânc tulburat, a lăsat în folosinţa Facultăţii de Agronomie, casa şi gradina sa din Copou, ducând cu sine imaginea oraşului grav rănit.
Modernizări prin demolări
Multe clădiri stăteau în ruine în primăvara anului 1945. Lovite de bombe, cu pereţii sfârtecaţi şi acoperişurile prăbuşite erau numeroase imobile nu numai pe Lăpuşneanu, ci în întreg oraşul. În această stare erau Palatul Unirii, Hotelul Traian, Universitatea, Teatrul, Şcoala Notre Dame (preluată apoi de Filarmonică), cinematografele Sidoli şi Phoenix, Spitalul Sf. Spiridon, Liceul Internat cât şi sute de case din Copou, Păcurari, din Ştefan cel Mare, de la Hală. Unele s-au reparat, în condiţii foarte grele, lipsind materialele, iar altele, grav deteriorate, s-au demolat, dispărând pentru vecie. Au urmat anii `60, ai marilor modernizări, prinzând contur ideea de lărgire a străzii şi a răspântiei din faţa statuii lui Cuza, cu dărâmarea hanului Petrea Bacalu şi a Academiei Mihăilene. Strada Lăpuşneanu avea să sufere şi ea, multe clădiri de legendă pierind sub lama buldozerelor. (un articol de Ion Mitican)