Construit în anii 40 ai secolului trecut, Spitalul Clinic Dr. C. I. Parhon emană aerul unei clădiri sovietice, cu aspectul său grosier și zidurile cenușii, deprimante. Nimic din aspectul său nu trezește sentimentul unei bucurii a vindecării, ci mai degrabă impresia că intri într-un imens institut de medicină legală. Intre ambulatoriul spitalului și camera destinată depozitării cadavrelor nu există sistem de climatizare. Ventilarea se face printr-o ușă metalică, găurită. Subțirimea graniței dintre viață și moarte este astfel foarte fin relevată, de o manieră filosofică care, în schimb, n-are nici o legătură cu normele de protecție sanitară. Monstru arhitectonic de aceeași factură ca și Parhonul, Spitalul Sfântul Spiridon reprezintă un alt loc în care calitatea actului medical este o glumă proastă.
Trei ore în miros de cadavru pe holurile Ambulatoriului de Urologie de la Parhon
Construit în anii 40 ai secolului trecut, Spitalul Clinic Dr. C. I. Parhon emană aerul unei clădiri sovietice, cu aspectul său grosier și zidurile cenușii, deprimante. Nimic din aspectul său nu trezește sentimentul unei bucurii a vindecării, ci mai degrabă impresia că intri într-un imens institut de medicină legală.
Ușor cosmetizat pe interior, spitalul reprezintă spațiul de manifestare a unor specimene care figurează în organigramă ca personal medical, dar care sunt departe de această etichetă prea pretențioasă față de adevăratele lor preocupări și abilități sanitare.
Zilnic, în sala de așteptare de la secția de Urologie sunt cel puțin 50 de pacienți, fiecare cu ofurile și necazurile sale. Cei care vin pentru prima dată, încă nutresc speranța că vor fi consultați repede, făcând astfel un pas mare către vindecare. Însă cea mai mare parte din pacienți, bătrâni îndeosebi, sunt resemnați, știind că vor sta o zi întreagă uitați pe scaunele din fața cabinetelor. Și asta pentru că putinii asistenți medicali care deservesc ambulatoriul, în loc să lucreze la foc automat, își permit să iasă constant la țigară sau se plimbe anemici pe holuri, ca o sfidare la adresa zecilor de bătrâni care suferă în tăcere, cu capul plecat. La un moment dat, o asistență roșcată, ciufută, de proveniență rurală, cu deprinderi de măturătoare de cămin cultural, urlă la pacienții îngrămădiți ca sardelele. În afară de afecțiunile care i-au adus aici, fiecare are câte un beteșug care nu e pe placul asistentei: ba nu are cine știe ce hârtie medicală la el, ba se mișcă prea greu, ba nu aude când e strigat să intre în cabinet la domnu’ doctor. Sau la analize, acolo unde o banală recoltare de sânge durează 15 minute, timp elocvent pentru promptitudinea actului medical de la Urologie.
Și ca tabloul deprimant să fie complet, în ambulatoriu și camera destinată depozitării cadavrelor nu există sistem de climatizare. Ventilarea se face printr-o ușă metalică, găurită. Subțirimea graniței dintre viață și moarte este astfel foarte fin relevată, de o manieră filosofică care, în schimb, n-are nici o legătură cu normele de protecție sanitară.
Rezident evil la Spitalul Spiridon
Monstru arhitectonic de aceeași factură ca și Parhonul, Spitalul Sfântul Spiridon reprezintă un alt loc în care calitatea actului medical este o glumă proastă.
E ora 10 a dimineții unei zile caniculare și la secția de Consultații minore a Unității de Primire Urgențe o asistentă doarme relaxată pe unul dintre paturile rezervate bolnavilor.
Profunzimea somnului îi este subțiată brusc de plasarea unui pacient pe patul alăturat, moment în care asistenta se ridică greoi, își dă seama că n-are cum să-i mai tihnească hodina și schimbă salonul, căscând cu poftă.
În acest timp, pe holuri e o hăhăială continuă, găști de asistente gureșe ca niște vrăbii isterice se foiesc brownian, comportamentul lor mult prea sonor contrastând evident cu necesara reținere și bunăcuviință care trebuie să le definească misiunea sanitară. Din când în când, asistentele constată că holurile devin irespirabile și mai alungă afară câte un aparținător al bolnavilor. Luarea probelor de sânge e aventură pentru acestea, multora dintre ele tremurându-le mâna, jumătate din cantitatea prelevată curgând pe jos. Mai mult, probele de sânge nu sunt etichetate în timp util, drept pentru care unele sunt repetate pe motiv că nu au fost „relevante”. Însă neîndemânarea și proasta organizare sunt repede mascate de glume și ironii de prost gust la adresa pacienților.
Practic, sunt o armată de asistente și rezidenți, și doar un doctor. Restul medicilor sunt risipiți prin concedii sau își umplu buzunarele la clinicile private, fenomen întâlnit la toate spitalele de stat. De altfel, înaintea urgențelor au venit două cazuri de consultații cărora li s-a sugerat, invariabil, să meargă la anumite clinici private.
Cât despre dotarea cu aparatură, e suficient să constați că la Urgențe este un singur ecograf, și ăla rudimentar, care este luat din UPU și purtat pe secții.
Ca prin minune, la ora 13.00 ceva se limpezește în atmosfera de balamuc de la Spiridon. Te lămurești însă repede de ce: e ora de haleală și jumătate din halate au dispărut, lăsând în urmă un îndemn general la răbdare adresat pacienților înfometați, bolnavi, abandonați, într-un spital care pare a fi un parc tematic de joacă de-a boala și moartea.
Ambulatoriul de la Spiridon, scena unui câmp de luptă
Alt spațiu destinat pierderii oricărei speranțe este Ambulatoriul de la Spiridon. Pe un hol îngust, zeci de oameni așteaptă în picioare un minut de discuție cu un medic. Absolut toți au câte o sacoșică în care-și țin cu grijă documentele medicale, știind că birocrația spitalicească e cea mai perversă boală care îi poate pândi.
Scaunele sunt total insuficiente, probabil suplimentarea lor ar fi o cheltuială extravagantă din bugetul spitalului. Căldura e insuportabilă, stările de leșin devin inevitabile, iar bolnavii trec o probă serioasă de rezistență față de condițiile insultătoare care li se asigură în cel mai mare spital din Moldova.
Nelu PAUNESCU
Articol care arată realitatea scandaloasă din spitale…