Ce poate face la Paris un curator de talia renascentistului Vlad Nedelcu? Evident, o cură de kitsch. Graţie invenţiei culturale a secolului XXI numită Facebook, am putut urmări traseul micului Pokemon prin oraşul tuturor snobilor. Prima fotografie postată de Nedelcu e cât se poate de elocventă în privinţa gusturilor sale artistice: ţine în mână o sticlă de Merlot de Recaş, cu inscripţia “Principele Radu” pe etichetă, bagă o postare în engleză (că doar nu era să vorbească franceza la Paris!) „My first day in Paris near Brancusi” (aha, deci Brâncuşi e şi al lui), continuă regeşte cu Nihil Sine Deo şi încheie cu un check-in de somelier de Dolhasca rătăcit în pivniţele francofone “bând Merlot în Centre Pompidou”. După acest ghiveci cosmopolit, urmează iminentul selfie cu Nedelcu pozând prin saloanele de la Luvru, având o mobilă Ludovic al enşpelea în fundal, plus un soi de palmier bine crescut la umbra nobilimii scăpătate. Aici, remarcăm tricoul casual al curatorului, foarte bine asortat cu candelabrele şi, în general, cu acest anticariat de mâna a treia care este el Luvru. Seria periplului cultural se încheie la Musee d’Orsay, acolo unde Nedelcu şi-a tras în sfârşit o cămaşă pe el, gest motivat de un selfie făcut împreună cu o gagică goală, dar frustrant de frigidă în bronzul ei sculptural. De altfel, aici urmează o serie de imagini cu diverse pubisuri, fără îndoială célèbre, dar despre care curatorul nu ne spune nimic, considerând probabil că pozele vorbesc de la sine. Şi, uite-aşa, după două zile de hoinăreală împreună cu Vlad Nedelcu prin centrul vechi şi pe alocuri cultural al Parisului, singura concluzie pe care o putem trage e că cea mai mişto crâşmă tot la Pompidou o găseşti.
