DEX-ul definește orgoliul ca fiind „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Orgoliul ține mai mult de sfera raționalului, mentalului, și presupune o anihilare a sentimentelor. Percepția este că sentimentele te fac mai slab, vulnerabil, iar rațiunea și orgoliul – mai puternic. Orgoliul nu te lasă să vezi când greșești. prin urmare împiedică progresul individului în viață. Toată truda lui, la un moment dat, se oprește.
Oamenii orgolioși uneori ne atrag prin carisma lor, cu retorica ce ascunde înșelătoria, cu promisiunile ce ne încântă, alteori îi respingem imediat, intuind fariseismul și egoismul lor. Orgoliosul este la fel ca narcisistul care își privește îndelung și insistent imaginea reflectată, ajungând să se îndrăgostească de ea, ca atare de tot ceea ce face și cum face.
Un om orgolios nu-și recunoaște greșelile, întotdeauna pentru el este altul vinovat, iar dacă totuși i se demonstrează că el a greșit, fie nu recunoaște, fie minimalizează greșeala, ca și când ar fi ceva lipsit de importanță. Ceva, cineva din exterior, o anumită persoană, anumită conjunctură a determinat asta; nu e vina lui, rațiunea lui nu poate greși. Are tendința de a emite păreri pe un ton atotștiutor, și folosește expresii de genul, „știu eu!”.
Un orgolios nu poate să recunoască că a greșit; el are impresia că și-ar pierde din putere, recunoscând.
El nu lasă frâu liber sentimentelor, luptă împotriva lor. Pentru a nu greși, se conduce numai după rațiune – rațiunea lui sofisticată. Orgoliosul e egoist și invidios, poate fi foarte suspicios, i se pare că alții au ceva cu el și complotează împotriva lui. La nevoie își ia susținători – „colegii” – pe care nu uită să-i pomenească în discursurile sale, intenționând a-i folosi drept „pluton de execuție”.
Unii consideră orgoliul a fi o calitate, semn de mare personalitate, mai ales în timpurile acestea când s-a dezvoltat ideea de competitivitate, confundând orgoliul cu mândria. Una este să fii mândru de o faptă a ta săvârșită în mod cinstit și competitiv, cu scopul de a face un bine ție și celorlalți, societății în care trăiești, și alta este să mergi înainte cu sabia, rănind și tăind capete, călcând peste cadavre, pentru a-ți atinge scopul – dobândirea puterii.
Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității între popoare, dar și în interiorul lor, a războaielor, urii și ranchiunei manifestate față de alții. Pe orgolios îl putem recunoaște după felul de a fi. Într-un dialog vorbește în general – repede, vrea cu orice preț să aibă dreptate, la început încearcă în toate felurile să se facă înțeles, după care își pierde răbdarea, izbucnește furios prin cuvinte calomnioase sau amenințătoare. Folosește în mod curent cuvinte: „Da, știam!”, „Așa nu mai merge!”, pentru că el este convins că știe totul, neștiind însă că furia este cea care perturbă memoria.
Iată că unii au confundat schimbarea regimului politic de la noi din țară, cu libertinajul privind principiile unei societăți umane, astfel producându-se o răsturnare a valorilor în societate, corectitudinea fiind dintr-o dată considerată – perimată, iar tupeul – folosit în luptă, în locul respectului. Pe aceste noi principii au ieșit în față noii conducători.
Orgoliul e cel ce atrage după sine ipocrizia, setea de putere, dar și pe cea de răzbunare. Împiedică individul să se cunoască mai bine, să devină mai cumpănit, mai bun, să iubească. Scopul lui este de a domina. Își ascunde cu șiretenie ilegalitățile făcute, pentru a nu fi descoperit. Odată descoperit, individul devine răzbunător.
Eseistul, filozoful român Petre Țuțea spune undeva că „Dumnezeu s-ar putea să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”. Da, dar este vorba de Dumnezeu și ordinea Lui, nu de „ordinea” dorită de un biet muritor aventurier…
Când orgoliosului îi sunt descoperite ambițiile, faptele ilegale, el devine răzbunător.
Dicționarul definește răzbunarea ca „un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
Psihologii susțin că răzbunarea este un răspuns emoțional la o stare de enervare extremă sau la teamă. Omul se răzbună crezând că își face dreptate, încearcă să aducă argumente sau le inventează. El vrea să câștige, dorește gloria cu orice preț, chiar dacă nu i se cuvine. Adoptă întru totul mentalitatea politicianului mafiot. În paranteză fiind spus, sunt destui oamenii care s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăți, conduce și prosti mulțimea.
Răzbunătorul, pentru o palmă primită, își va pregăti pumnii, cu convingerea că va doborî la pământ adversarul. El nu ia în calcul posibilitatea ca după pumnul dat să-l poată măcina regretul, fiindcă dintr-un joc al urii și al răzbunării, inevitabil rezultă „răniți”. Răzbunarea fiind în general arma celui slab dar plin de orgoliu, este de fapt o reacție compensatorie față de slăbiciunea Eu-lui. Soluția ar fi întărirea Eu-lui nu glisarea lui în nevoia de răzbunare.
Este cert că dorința de răzbunare aduce nefericire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuiești pe tine însuți. Te dai în brațele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură…”. Din nefericire, puțini mai doresc astăzi ca tot ce fac să fie conform voii și dreptății lui Dumnezeu. Răzbunându-te, poți egala uneori scorul dușmanului tău, dar, dacă renunți a te răzbuna, înseamnă că te ridici pe o treaptă superioară lui. Este greu? Totul este să conștientizezi acest lucru, înainte de a porni războiul. Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) spunea la vremea sa, că „oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare, la rang de sentiment legitim, de justiție”.
Întotdeauna, dar parcă mai mult ca oricând – acum –, persoanele care caută putere, tind să fie mai răzbunătoare, pentru a dovedi că un potențial conflict cu ele este periculos adică, a-și ține la distanță adversarii. Răzbunarea a evoluat în lipsa legilor clare care, în mod normal, elimină nevoia de răzbunare și o instituie pe cea de dreptate. Sistemele judiciare care funcționează cât de cât, chiar dacă sunt o invenție recentă și în unele locuri nesatisfăcătoare, atâta timp cât ele există, trebuie să le fie recunoscută funcția socială, aceea de a menține stabilitatea. Curios este însă, chiar dacă ele – legile – satisfac necesitățile, orgoliosul tot nu ține cont de ele. Eludează legile, viclenia-i lucrează, uzează de toată abilitatea sa pentru salvarea propriilor lui interese.
Sunt oameni care confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Le este greu să discearnă. Dorința lor de răzbunare răbufnește, disimulată ca dorință de dreptate. Dar, răzbunarea nu duce niciodată liniște, emoțiile negative se propagă în unde spre ceilalți care doresc liniștea și pacea și nu le pot avea. Răzbunătorul amenință întruna și mușcă zdravăn.
Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea dreptății, acea virtute în care se reflectă frumusețea lui Dumnezeu. „Războiul” se stinge, omul redevine blând și liniștit, la nevoie își ispășește pedeapsa. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”. Dreptatea și blândețea sunt virtuți care pot fi dobândite dacă avem încredere în justiție și nu în corupție, justiție care trebuie să aducă adevărul în față, adevăr despre care Constantin Noica spunea că „e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale”. Numai cunoscând adevărul se pot liniști sufletele zbuciumate ale oamenilor cinstiți.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
