Pentru români, depărtarea este întotdeauna locul din care se întorc acasă. Cei mai mulți își descoperă pe drum grăuntele de înțelegere superioară și, chiar dacă, fizic, țara în care s-au născut nu le mai este accesibilă ca la început, vor reveni aici, la fiecare răscruce sufletească. Vor reveni găsind brusc ceva ce uitaseră că au păstrat: cuvinte simple, proverbe, zicători, aforisme, un model de gândire și de raportare la viață, dobândit odată cu laptele supt la sânul mamei.
În acest spirit am receptat eu noua carte bilingvă, de cugetări a scriitoarei Vavila Popovici, care trăiește în SUA, care s-a integrat în paradigma culturală americană, dar care continuă să simtă românește. Reflecțiile doamnei Vavila Popovici sunt oglinda unei experiențe admirabile. Timpul, dragostea, omul și societatea, singurătatea, prietenia, familia și căminul, fericirea, relația inimă-gând, relația conștiință-faptă/atitudine sunt temele generoase, în jurul cărora și-a structurat volumul.
Tonul reflecțiilor este blând și împăcat. Doamna Vavila nu te constrânge să crezi, te invită să gândești pe cont propriu și să compari cu propria realitate. Este multă liniște de-a lungul acestor serpentine de trăire concentrată, așa cum se și cuvine, atunci când îți dorești cu adevărat să împărtășești: ”După sufletul cărților, și soarta lor: fericită sau nefericită”; ”Sunt prea mulți cei care ne fură iubirea și, din păcate, nu pentru a o avea, ci pentru a ne distruge și a ne lăsa”; ”Analizează-te, nu-ți trece cu vederea greșelile și iartă-te! În numele binelui să te ierți! Regretul din sufletul tău bun te va ajuta să-ți ierți vorbele și faptele greșite. Cu voință, imaginile care-ți evocă auto-învinovățirea vor fi înlăturate din minte. Cere iertare în fața unei icoane și spune sufletului tău: ÎMI PARE RĂU!”; ”Oare animalul nu are ținere de minte pentru nedreptățile pe care i le facem sau are o putere de iertare pe care noi nu o înțelegem?”; ”Când vrei să schimbi convingerea cuiva – în bine, desigur – fii ca un înger trimis de Dumnezeu pentru el. Fă lumină în mintea lui”.
Am terminat de citit volumul doamnei Vavila Popovici, a cinci zeci și noua carte editată, ferm încredințat că am în față un îndreptar, în sensul vechi și frumos al termenului. Un îndreptar valabil, în aceste vremuri noi, într-o măsură mai mare decât în timpurile ordonate. Dincolo de terapia prin cuvânt – asupra mea a funcționat, o spun cu mâna pe inimă – cartea de cugetări a doamnei Vavila Popovici trasează o cale, luminează un drum prăpăstios și adâncit în neguri. Simțim toți că valorile care ne-au format se clatină. Dar nu pentru că n-ar mai avea consistență sau duh, ci pentru că războaiele care se duc împotriva lor sunt mai perfide decât am știut, nu sunt la vedere, inamicul nu are chip, inamicul acționează ca un strigoi. Am fost obișnuiți să înaintăm prin viață logic, să luptăm logic, să ne fixăm ținte logice. Acum, țintele sunt mișcătoare, când nu sunt absurde și, absurde fiind, nu trezesc suspiciuni. Rațiunea e neputincioasă, iar intuiția, dacă nu ești, cum spuneam, strigoi, nu-ți folosește prea mult. Am ajuns să tragem în noi înșine și în copiii noștri. În valorile care ne-au crescut și pe care am sperat că le vom transmite. O carte de felul celei scrise de doamna Vavila Popovici este balsam pe rana aceasta a prezentului, o rană fără leac, cel puțin deocamdată: ”Renunțările trebuie bine cântărite. Uneori, ele îți pot netezi calea, alteori te pot face să pierzi ceea ce era de nepierdut pentru tine”; ”Să iubești munca pe care o faci. Să iubești ființele, dar și lucrurile din jurul tău. Să-ți trăiești zilele ca un veșnic îndrăgostit. Și vei fi omul cel mai fericit!”; ”Este greu să-ți apreciezi singur valoarea, dar poate că e mai bine să te simți puțin mai valoros decât ești în realitate, decât să simți dureros și obsedant lipsa valorii tale. Golul nu trebuie ignorat, trebuie completat”; ”Excentricitatea nu înseamnă genialitate, după cum nici genialitatea nu înseamnă excentricitate. Normalitatea înseamnă să acționezi pentru un scop și să te înscrii între niște limite ale moralității. Tot ce este dincolo de aceste limite este arareori genial”; ”Casa este oglinda misterioasă, care păstrează amintirile vieții trăite în ea. De aceea sunt case fericite și altele nefericite, iar starea aceasta se păstrează, e remanentă și pentru cei care vor locui ulterior în ele. Fă un efort pentru a-ți ferici casa! Se poate!”; ”Așa e omul: cât timp are casa lui, nu o prețuiește destul. Numai când o părăsește, de lipsa ei se jeluiește”.
Prof. Liviu MARTIN
