„Orgoliul este beția puterii care te face să-ți pierzi capul.” – Victor Hugo
Dicționarul definește Orgoliul ca fiind „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”.
Orgoliul se află în noi ca o forţă a răului. El stă undeva ascuns în sufletul nostru și deabia așteaptă să i se deschidă o ușiță prin care să poată ieși afară. Iubirea îl încurcă, nu-i dă voie să iasă, fiindcă iubirea nu recunoaște orgoliul şi ura.
Romanciera engleză Jane Austen care a trăit în perioada romantică pre-vectoriană, a avut o viziune realistă a vieții interioare a femeilor, și a scris unul dintre cele mai celebre romane „Mândrie și prejudecată”, publicat în 1813, în care afirma că „orgoliul ţine de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru”.
Orgoliu este distrugător, doar uneori poate fi creator. „Orgoliul profesional este singurul care este creator şi care poate fi, din punct de vedere moral, justificat”, spunea romancierul român Marin Preda (1922-1980), panseul lui vizând mai ales artiştii. El a simțit imboldul muncii, al scrierii, determinat de starea unui orgoliu bazat pe simțirea sa, cum că poate înțelege mai bine ce e viața din jurul său și că o poate reda în scris, mai bine decât alții, fricoșii regimului, duplicitarii regimului sau proștii care nu înțelegeau de ce se trăiește prost în socialismul/comunismul zilelor de atunci. Dar, acest orgoliu este aplicabil şi altor profesii.
Orgoliosul vrea ca întotdeauna dreptatea să fie de partea lui, el să fie în toate câștigător. În final, orgoliosul pierde întotdeauna. Orgoliul s-a dovedit a fi cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la baza tulburărilor din viața socială, a rivalității între popoare, a războaielor, alimentează ambiția de putere, împietrește inimile, alungă iubirea din sufletele oamenilor.
De obicei oamenii orgolioși trebuie să-și justifice orgoliul și de cele mai multe ori sunt nevoiți să inventeze ceva, să falsifice sau să mintă. Din această cauză trebuie cercetată sursa orgoliului, atâta timp cât orgoliosul o ascunde, derutează și minte pentru a-i duce pe ceilalți în eroare.
Înrudită îndeaproape cu răutarea, orgoliul mai poare avea și alte rude precum prostia, egoismul şi ignoranţa. În primul rând – cu prostia, pentru că un orgoliu nelimitat vine dintr-o raţiune limitată și devine paroxismul egoismului. Apoi – lipsa de documentare sau de înțelegere a situației (superficialitatea).
Oamenii orgolioși devin dezumanizați când trec la acțiune. Da, orgoliul dezumanizează ființa, îl îndepărtează pe individ de ceilalți oameni. E greu de îmblânzit un orgolios, însă anumite stări interioare o pot face mai uşor. Mă gândesc la revenirea individului la adevărata credință care-i poate dirija pașii, acțiunile spre bine, cele zece porunci Dumnezeești (Decalogul) luminându-i mintea, ultimele porunci (pe care le amintesc) fiind: 6 – Să nu ucizi; 8 – Să nu furi; 9 – Să nu mărturilești strâmb împotriva aproapelui; 10 – Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău.
Mai amintesc spusele cinicului scriitor francez – Voltaire: „Când ne e teamă, orice orgoliu se umanizează”. Teama poate topi orgoliul, fiind o stare care dovedește că încă simţim nevoia de legături umane şi încă există motivaţie de renunțare, spre binele cuiva, a unei țări, a omenirii. Este vorba de acea teamă a singurătății, de izolare a orgoliosului, și nu numai cea determinată de necesitatea sa de izolate, ci și cea la care îl vor supune alții. Dar cel ce găsește arma înfricoșării, pentru a-l determina pe orgolios să renunțe, trebuie să fie cunoștința deplină a situației, curajul și inteligența.
Nu trebuie să permitem altora să ne înjosească, ci să credem cu tărie în ceea ce facem, atunci când simțim că ceea ce facem este bine pentru noi, dar și pentru cei de lângă noi. De multe ori răspunsul dat umilinţei trebuie să fie ambiţionarea, acea formă a ei care ne este benefică, fără însă a deveni trufie, fiindcă trufia orbește spiritul. Când se răspunde cu ambiţie – orgoliul profesional – , acțiunea va fi dirijată rațional dar și sentimental, adică însoțită de iubire, și ea poate duce la progresul nostru, dar și al societății.
Orgoliul exagerat poate duce la autodistrugere, când poți fi părăsit de cei din jurul tău, când aceștia te-au dezbrăcat de neputință, prostie, minciună. Pentru a supraviețui în acest caz, renunți la orgoliul tău. Renunți la a te pierde pe tine însuți. Este o renunţare justificată moral.
Dacă orgoliul a fost profesional, în special artistic, suferi enorm, fără ca cei care te-au pus la punct să-și dea seama. Ești învins, ești un om nefericit. Cei care te-au nefericit încep să te ignore. Lipsit de ură, ești invadat de procesele de conștiință: ai învățat acum, când este poate prea târziu, că nu trebuie „să mai sădești pomi acolo unde se știe că pământul nu e fertil”, că semințele pe care vrei să de sădești nu vor da roade în acel pământ. De aceea orgoliile pot fi arareori constructive – doar atunci când acestea se confundă cu ambiția de ordin rațional – , sau distructive – , când s-a pornit pe un drum greșit, irațional.
Poţi fi mândru fără să fii neapărat şi orgolios. Mândria este o caracteristică a firii noastre, pe când orgoliul ţine de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru.
Mândria este un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii care creează o senzație de mulțumire, de satisfacție, de plăcere și de bucurie. Sentiment de mulțumire cauzat de un succes, de o reușită, de o victorie, chiar și de o speranță. Se deosebește de orgoliu. Cineva poate fi mândru cu calitățile sale proprii, mândru de cei dragi – copii, părinți – , de localitatea, regiunea natală, sau țara ta. Când este vorba de țara ta, acest sentiment îl numim Patriotism.
Aristotel identifica mândria drept măreție sufletească, coroană a tuturor virtuților, distingând-o de vanitate, cumpătare și umilință, astfel:
„Despre om se zice că e mândru când crede despre sine că e capabil de fapte mărețe, fiind demn de ele; căci cine crede asta în afara capacităților sale este un prost, dar niciun om virtuos nu este nebun sau prost.(…) Căci cine este capabil de puțin și crede despre sine că e capabil de puțin este cumpătat, dar nu este mândru; căci mândria implică măreție (…) Prin urmare, mândria pare să fie un fel de coroană a virtuților; căci le face mai puternice și nu poate avea loc fără ele. Prin urmare e greu să fi cu adevărat mândru; căci acest lucru este imposibil fără noblețe și fără bunătate a caracterului”.
Popoarelor nu le lipsește mândria, conducătorilor – orgoliul!
Astăzi 13 ianuarie 2022 aflăm din ziare că SUA au transmis, joi, după ultima reuniune cu Rusia, în cadrul OSCE, că nu vor accepta „șantajul” Moscovei și nici cererea acesteia de menținere a „sferelor de influență“, în timp ce Rusia a avertizat că în lipsa unui „răspuns constructiv” din partea Occidentului asupra cererilor sale privind securitatea europeană, va acționa pentru a-şi proteja securitatea națională și a asigura echilibrul strategic.
Ca atare, NATO și Rusia nu au reușit să-și rezolve disputa privind Ucraina. „Rămâne cum am stabilit!” (replica unui comedian român, după o discuție în doi, din care niciunul n-a înțeles nimic, sau n-au vrut să înțeleagă, neajungând la vreo concluzie, la încercarea unei împăcări). Oare?
Pericolul unui război rămâne și el real, crede NATO, care vrea să discute mai departe cu Moscova. Rusia dă vina pe Vest.
„Europa este mai aproape de război decât în orice alt moment din ultimii 30 de ani”, a atras atenția joi ministrul polonez de externe Zbigniew Rau la lansarea președinției pe care Polonia o va deține timp de un an la Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), relatează Reuters.
Orgoliul are limitele lui. Dincolo de aceste limite e încăpățânarea prostească, care poate nenoroci un popor, chiar – omenirea.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
