În 1875, cerul oraşului a fost străbătut de o ciudată pasăre de lemn, iar Iaşul a intrat în istoria aviaţiei. Construit de prinţul Grigore Sturza şi pilotat de profesorul de gimnastică Spinţi, primul planor a avut lansarea în Păcurari. La zboruri au asistat cu uimire şi numeroşii clienţi ai faimosului han Strachina ce se afla în cotul Păcurarilor. Mai târziu, în zona străzii Spinţi a locuit remarcabilul matematician Octav Mayer. Prinţul Grigore Sturza (1821 – 1901) a construit şi a lansat în 1875 la Iaşi un planor, intrând astfel în istoria aviaţiei româneşti
Primul planor
Strada ce coboară prăpăstioasă şi poartă numele Spinţi păstrează amintirea celebrului profesor de gimnastică Spinţi, organizatorul unor impresionante spectacole sportive cu piramide din corpuri omeneşti. Fiind o fire curajoasă şi energică o făcea şi pe pilotul de încercare al păsărilor cu aripi de lemn (planoare) construite de beizadeaua Grigore Sturza, fiul domnitorului Mihail Sturza. Planoarele erau probate în curtea palatului din strada Lozonschi, încercându-se zboruri de pe gardul înalt dinspre Mitropolie. În prezent, palatul sturzesc adăposteşte Seminarul Veniamin Costache.
Una din lansări avea să stârnească o întâmplare de pomină. Lansat din Păcurari, de deasupra străzii în care locuia gimnastul Spinţi, spre valea Bahluiului, planorul prins de un vânt a prins înălţime şi a ajuns, după cum povesteau bătrânii, tocmai pe dealul satului Miroslava. A căzut pe o casă şi ar fi băgat în sperieţi sătenii, surprinşi de apariţia păsării de lemn şi de ocupantul tuciuriu din ea. Au socotit că le-a venit în vizită un pui de Scaraoschi şi au chemat preotul să facă sfeştanie, pentru alungarea necuratului. Au pregătit chiar şi un rug pe care să-l ardă. De la foc, l-a scăpat principele sosit în goana cailor care i-a lămurit pe săteni că arătarea de lemn de pe casă era opera sa: un planor. Amintirea acestor întâmplări o păstrează numele străzii, la mijlocul căreia, pe dreapta, la vale, se afla căsuţa profesorului de gimnastică, despre care Rudolf Şuţu scria că şi-a extins experienţele aviatice şi la Cristeşti, dincolo de Paşcani. A construit aici un turn de lemn, special pentru a lansa planoare. O lansare nereuşită s-a soldat cu un accident, bravul pilot căzând de la înălţimea turnului şi fracturându-şi coastele.
Matematicianul Mayer
Străduţa care acum nu spune multe ieşenilor, păstrează şi amintirea unui mare profesor. În capătul dinspre Păcurari a hudiţei Spinţi, într-o căsuţă cu ferestre veşnic luminate, a trăit şi a lucrat până prin 1955 eruditul profesor universitar Octav Mayer, personalitate marcantă în lumea matematicilor mondiale. Casa fusese prin 1897 proprietatea lui Serafino Godini, iar prin 1906 o locuia Maria Şerbănescu. Mai târziu, în 1909 a fost ocupată de doctorul Gr. Iamandi şi abia prin 1930 figurau ca proprietari Margareta Maria Mayer şi profesorul Octav Mayer. Timp de mai bine de 20 de ani, în perioada cea mai fructuoasă a carierei, profesorul a locuit în căsuţa din Păcurari.
Octav Mayer (1895 – 1966), renumitul matematician şi profesor
O mare personalitate
Octav Mayer este una dintre cele mai importante personalităţi care s-au format, trăit şi remarcat în Iaşi. Născut în 1895 la Mizil, a venit la Iaşi prin 1905, iar în 1913 a început studiul matematicii la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi unde, în 1920, a obţinut doctoratul în matematică. După o specializare la Universitatea din Torino, a fost numit conferenţiar de algebră (1922) la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi şi, în 1925, profesor de geometrie la Universitatea din Cernăuţi. A revenit la Universitatea din Iaşi ca profesor de geometrie diferenţială (clasică, proiectivă) şi de teoria funcţiilor complexe. A condus Catedra de Geometrie până la retragerea din activitatea didactică, în 1962. Personalitate marcantă, a devenit membru titular al Academiei Române din 1937, director al filialei Iaşi 1958-1960 şi preşedinte al filialei Iaşi a Societăţii de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România (1949-1953). S-a stins din viaţă la Iaşi în septembrie 1966.
Faimosul Han Strachina
La cotul Păcurarilor, în faţa străzii Manolescu, fiinţa pe la 1860 hanul Strachina, numit astfel pentru obiceiul de a se înmâna muşteriilor dornici să-şi potolească foamea, o strachină de jăratec pe care aceştia puteau frige după poftă colacul de cârnaţi uscaţi, păstraţi într-o cadă cu cenuşă. Cât despre vin, clienţii primeau câte un ulcior umplut în beci de hangiţă şi însemnat pe fund cu câte o linie pentru fiecare plin ca să fie la socoteala finală. Treaba, nu era prea profitabilă pentru locantier, căci de multe ori muşterii mai ştergeau dintre linii ca să plătească mai puţin.
Aşezarea hanului pe colţul străzii şi pe drumul de intrare în Iaşi îi aducea proprietarului sumedenie de musafiri. Mulţi dintre ei erau cărăuşi de lipscănării, produse de fierărie specifice oraşului Leipzig, numit şi Lipsca. Fierăriile erau aduse prin Lemberg de caravane de cotigare. Prelungindu-se drumul de fier Viena – Lemberg – Cernăuţi până la Iaşi în 1870, caravanele au dispărut de pe strada Păcurari, însemnând şi reducerea clienţilor statornici pentru hanul Strachina.
Căzut în uitare
Celebra locantă a rămas o vreme cu numele de Marele Depozit de Vinuri Vechi, cum scria, în aprilie 1874, gazeta „Curierul Foaia”. Reînvierea faimosului han a căzut în sarcina diverşilor proprietari, însă niciunul nu a reuşit să mai creeze aglomeraţia şi viermuiala drumeţilor ca în deceniile trecute. O ultimă salvare s-a încercat prin 1894, când ziarul „Ecoul Moldovei” anunţa rebotezarea hanului în Grădina Ştefan cel Mare, înzestrată cu lumină electrică şi care promitea clienţilor serate veneţiene, jocuri de artificii şi alte minunăţii menite să atragă interesul ieşenilor. L-a înghiţit însă sărăcia şi a dispărut de pe firmamentul Iaşului, larga lui ogradă ocupându-se de felurite ateliere şi dughene. Numele şi renumele hanului s-au pierdut şi ele în hăul uitării. (un articol de Ion Mitican)
