Considerat în urmă cu două decenii drept cel mai bun reporter din Iași pe domeniul economic, Gelu Jireghie a părăsit România în 2011, stabilindu-se împreună cu familia în Vacone, un mic și pitoresc sat din Italia. În scurt timp, prin muncă și seriozitate, s-a impus ca un om de bază al comunității, fiind respectat și apreciat de consăteni. Drept urmare, anul acesta a devenit primul consilier local de origine străină din Vacone. Nu și-a făcut deloc campanie, iar în ziua în care a fost ales era la muncă. Despre prima lui sarcină de muncă în Italia, influența unei misterioase marchize asupra destinului său politic și statutul de consilier local în mediul rural italian a povestit într-un interviu pentru Agorapress.
– Cum a început povestea ta italiană, după ce ai plecat de la ziar?
– N-am plecat direct de la ziar. Am avut o experiență în Piatra Neamț, la Unu TV. Doi ani de zile în care am făcut partea economică. Într-o zi, când eram cam plictisit m-am decis să stau de vorbă cu Gheorghe Ștefan Pinalti. Mă duc la el la primărie și îi zic că, domnul Ștefan, știți eu, sunt băiatul ăla care lucrează la dumneavoastră, am două proiecte. Vă cer dacă puteți să mă ajutați, dacă vi se par că ar fi interesante, facem o chestie puțin mai dinamică… Și am făcut o emisiune economică o dată pe săptămână “Om bogat, om sărac”. Am avut o experiență frumoasă, dar având în vedere că taică-meu stătea în Italia, am decis să iau nevasta și copiii și am plecat în 2010, 1 octombrie. Prima dată am fost într-o vizită la maică-mea care stătea acolo, împreună cu taică-meu. Și după aia am decis să încerc să caut ceva de muncă. M-am dus eu primul trei luni de zile și după aia a venit și familia, pe 14 februarie 2011.
– Și cât ai stat până te-ai aclimatizat cu noua țară? Care a fost primul job?
– Primul job a fost la o marchiză, chiar acolo unde stau și acum, la Vacone. O doamnă de o eleganță și o clasă extraordinară. Împreună cu taică-meu făceam un gard la niște câini. Eu fiind oleacă mai precis, am luat o sfoară, am plantat un par într-o parte, unul într-o parte și încercam să-i pun pe ăilalți aliniați. Vine doamna asta și îmi spune: “Giorginio, ce-i drept nu-i natural!” Adică să nu mă chinui să pun chestiile astea în linii, pentru că în linii poate să-l facă oricine. Ea voia să fie mai natural. Așa că i-am făcut un fel de gard din lemnele care rămâneau pe câmp. Taică-meu râdea, zicea: “Băi, voi sunteți nebuni amândoi!”. După ce am terminat de făcut gardul ăla, vine marchiza și zice: “Giorginio, asta e o operă de artă”. Și atunci am înțeles că, în general, trebuie să încerci să fii puțin mai altfel, mai original, să ieși din scheme.
– Practic, prima experiență a ta cu Italia a fost direct cu lumea bună, cu o marchiză…
– A fost una dintre ele. La ea mă duceam o dată, de două ori pe săptămână și mai încercam să fac și altceva. Gândește-te că plata era în jur de șapte euro la oră, deci trebuia să mai găsesc și altceva. Și am fost la tăiat copaci în pădure, și la tăiat iarbă pe câmpuri, și la curățat măsline, și la cam tot ce face un român care se duce prima dată într-o țară străină. Cam într-un an de zile mi-am creat un cerc de 5 – 6 persoane cu care puteam să lucrez sau care aveau nevoie, cam fiecare măcar o zi pe săptămână, ca să pot să-mi acopăr toată săptămâna de luni până duminică. Pentru că nu ai sâmbătă-duminică liber, asta e relativ. Dacă vrei să supraviețuiești, să-ți întreții familia, nu poți să zici că lucrezi de luni până vineri. Eu lucrez când găsesc și când am o oportunitate. E simplu.
– Când fost prima oară când ai simțit o zonă stabilă în Italia?
– Cam 4 ani, 5 ani. Am lucrat la niște persoane, pentru că în zona aia, fiind un sătuc foarte mic, erau niște persoane care ieșeau în evidență. Spre exemplu, maică mea facea curățenii la unul care are un restaurant care e faimos în lume. E doar pentru două persoane. A fost o chestie de oportunitate, pentru că Remo, care e proprietarul restaurantului, a avut niște probleme cu inima și nu reușea să iasă imediat în primul an de zile. Și am zis că dacă are nevoie, între timp îl ajut la grădinărit. Să-i fac gărduțuri vii, să-i sistematizez pe acolo, să-i făc și eu niște ziduri din astea din pietre vechi. La un moment dat l-am întrebat dacă are nevoie să-l ajut într-o seară la restaurant. El nu prea era obișnuit, pentru că a făcut tot timpul totul singur, un fel de one man show. Nimeni nu se băga în treburile lui. Și-a fost cam reticent la început Dar după prima dată când a văzut că e mult mai simplu și pentru el, că reușim să ne vedem fiecare de treaba lui și ne organizăm mai bine, deja pe săptămâna următoare m-a dus la Terme, care e un oraș mai industrializat. Am rămas cu gura căscată pentru că băiatul lui mi-a comandat o ținută de muncă care costa în jur de 490 de euro. O am și acum, după 10 ani de zile n-am schimbat-o, e aceeași cu insigna scrisă, caractere de aur frumoase, simpatico. Cam așa a fost începutul.
– Și tu încă ești omul de încredere al lui.
– Da, încă mai lucrez pentru el, chiar dacă lucrez în principal la Roma.
– Ai avut niște experiențe deosebite cu el, prin prisma clienților?
– Foarte mulți cunoscuți. Foarte, foarte mulți. Mulţi politicieni, vedete de film, inclusiv Brad Pitt, Gwyneth Paltrow, Antonio Banderas, Sharon Stone, miniştri, fostul preşedinte a Republicii, Giorgio Napolitano. Acolo se menține o atmosferă foarte rezervată. În momentul în care intră mașina, primul lucru pe care îl fac, mă duc, închid porțile, se sting luminile și totul se consumă înăuntru.
– Ce a declanșat dorința de a fi consilier local în Vacone?
– În ăștia 14, aproape 15 ani de zile am lucrat cam la toată lumea din sătucul ăsta, vreo 300 de persoane, măcar o dată au avut nevoie să-i ajut cu ceva.
– Și astfel ți-ai făcut un nume în comunitate.
– Da, și în general, am fost unul care a preferat să nu cer chestii. Mulți îmi spuneau că stric piața, că cer prea puțin. Am zis că prefer mai mult metoda chinezească, în sensul că prefer să lucrez cu 7-8 euro la zi, deși nu reușesc să-i acopăr pe toți. Comunitatea mi-a sărit în ajutor tot timpul. Nu m-am simţit ca o persoană străină, m-am simţit ca o persoană de care aveau nevoie şi care avea nevoie de ei.
– Am ajuns la capitolul alegerilor din Vacone. Te-a propus cineva? Faci parte dintr-un partid sau ești independent?
– Nu, s-au făcut două liste civice. Fiind o comunitate relativ mica, nu poți să zici că interesul unui partid e mare, nu, atunci trebuie să încerci tu să faci ceva ca să ieși în evidență, să încerci să atragi tu, pentru că nu reprezinți un interes pentru nimeni. Deci am câștigat alegerile cu o diferență de practic 5 voturi. Au fost două liste civice. Noi am fost 9 pe listă și în partea de alături au fost 11. Am câștigat noi cu 5 voturi în plus.
– Cum ai fost receptat de comunitate după ce ai câștigat?
– Vreau să zic sunt primul străin care a fost ales consilier local în sat. Pentru mine e motiv de orgoliu, pentru că înseamnă că am încercat să dau ceva comunității care mi-au dat atunci când aveam nevoie. Nu m-am dus să cer voturi, nu m-am dus să fac campanii electorale, eu lucram. Eu fac dimineața două ore ca să ajung la Roma, trebuie să plec la șase ca să ajung la Poggio, Mirteto, să las mașina, să iau trenul o oră și 10 minute, să ajung la Trastevere la Roma și de acolo să mai fac 15 minute pe jos până la muncă. Idem seara, două ore dus, două ore întors. Nu aveam timp să fac chestia asta, sâmbăta și duminica de obicei lucrez. Am sunat doar două persoane. O persoană mi se părea indecisă. Într-o duminică trebuia să mă duc să o ajut pe marchiză. Iar ea mi-a zis că nici nu vrea să se gândească, nu-i place chestia asta de politică așa cum e acum în Italia, nu-i place de această stronzza de Meloni, guvernul ceea ce face, pentru că ea e obișnuită cu oamenii de o anumită importanță, care aveau demnitate, e obișnuită cu vechea politică. Atunci i-am zis că nici măcar nu o mai întreb. M-a întrebat despre ce este vorba. I-am explicat că m-au rugat să mă alătur unei liste. N-am apucat să-mi termin fraza. Zice: “Giorginio, dar e posibil? Când sunt alegerile?” Zic: “Duminica viitoare”. Iar ea îmi spune: “Trebuie să mă duc la Bologna cu niște prieteni, dar nu-i o problemă, îi sun astăzi și amân, mă duc săptămâna viitoare. Vin la vot!”
Doamna are 83 de ani, nu a votat niciodată la Vacone. Și a venit ziua alegerilor. Marchiza a intrat în secția de votare, iar președinta secției de votare încerca să explice care e procedura. Dar ea a spus: “Nu mă interesează care e sistemul, eu am venit aici să-l votez pe Giorginio, cum trebuie să fac? Pentru că are un nume foarte complicat!” Numele meu pe listă era Jireghie-Gheorghe Porfir, în paranteză spus Gelu. Iar președinta secției i-a spus: “Poți să scrii doar Gelu”.
– Cum circulă fondurile europene acolo?
– Am reușit până anul ăsta să obținem în jur de două milioane pentru următorii patru ani, pe anumite proiecte. Nu sunt mulți, dar nici puțini.
– Cât este indemnizația de consilier și cu ce probleme te confrunți ca factor de decizie în acest sătuc pitoresc?
– Noi nu luăm nici un ban de la comună. Ar fi trebuit să luăm în jur de 200-300 de euro, cam la două luni de zile. Hai să zic, în jur de 1000 și ceva de euro pe an, probabil, 2000 maxim. Pe de altă parte, e greu să găsești proiecte care să ți le finanțezi și prin care tu să încerci să ridici puțin din anonimat niște sătuce superbe care riscă să dispară, și care au niște oameni foarte ok. Statul italian nu-i foarte interesat să le mențină. De ce? Pentru că sunt mici.
Nelu PĂUNESCU
