„Nu poți trăi nepăsător / ci veșnic atent și temător. / Nu știi ce pietre sufletul îți pot lovi / și nici direcția din care pot veni. / Nu știi ce vânt în lipsa ta le-a șlefuit, / schimbându-le forma avută /de tine cândva știută… / Nu poți trăi nepăsător, / ci veșnic atent și temător! //” Din noul volum de versuri în pregătire
Prin Caracter, scriam cândva într-un eseu, se înțelege felul de a fi al unui individ, structura lui psihică. Mai scriam că el este „o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei” cu care te poți prezenta oriunde, oricând și oricui.
Uneori ne referim la oameni cu un caracter puternic sau cu idei foarte clare, folosind personalitatea ca sinonim pentru caracter. Dar dacă ar fi să precizăm, caracterul l-am considera un construct biologic sau înnăscut, iar personalitatea – felul în care o persoană reacționează de obicei la o situație.
Aș spune: Dacă cu un caracter ne naștem, personalitatea e cea care, de-a lungul vieții, în noi se naște și ne urmărește toată viața. Adică „umbra”. Și precum semințele au nevoie de timp pentru a germina și pentru a crește, un astfel de timp este necesar și formării personalității.
Dicționarul definește Personalitatea ca fiind totalitatea trăsăturilor morale și/sau intelectuale proprii unei persoane, prin care aceasta se individualizează; persoană cu aptitudini și calități morale deosebite; persoană marcantă; persoană politică.
Medicul, psihologul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) caracteriza termenul de personalitate ca fiind sufletul, un mod de exprimare a sufletului, invocând plurități ale personalității la oameni bolnavi, dar și la oamenii normali, când aceștia își schimbă personalitatea la trecerea dintr-un mediu în altul, exemplificând cu proverbul „înger pe stradă, diavol acasă”. Care este personalitatea lor adevărată, uneori este greu de răspuns. Iată că din adâncurile conștiinței, „din adâncimile noastre interioare” vine un comportament, o dispoziție întâmplătoare, un impuls pe care unii îl stăpânesc, nu-l exteriorizează, alții îl eliberează în exterior, inconștient, sau aproape inconștient. De câte ori nu am fost surprinși chiar de reacțiile noastre pe care apoi le-am regretat, fiindcă nu corespundeau caracterului nostru! Fiindcă „Acela care coboară în inconștient cade în mărginirea imperativă a subiectivității egocentrice, fiind expus în această înfundătură atacului tuturor animalelor rele pe care le adăpostește lumea subterană a sufletului”. Fiindcă, spune tot el, „cine se îndreaptă spre sine însuși riscă să se întâlnească cu sine însuși”. Și ne vorbește despre oglindă care arată cu fidelitate chipul pe care nu-l arătăm lumii, îl ascundem sub masca noastră de actori; oglinda aflându-se dincolo de mască, ne arată adevăratul chip. Ne trebuie curaj, spune el, pentru a coborî în interiorul nostru și a ne întâlni cu noi înșine. Am scris cândva, mai mult sufletul meu a scris, niște poeme legate de aceste întâlniri. Redau unul: Și astăzi oglinda-mi privește trupul. / Lipsa ținerii ei de minte mă doare / și totuși n-o cert, / îi mângâi cu-un deget conturul / și-i mulțumesc / pentru clipele ei de sinceritate… / Dacă te-aș ruga / să mă minți acum, o clipă, / și-ai vrea, / ce fericită aș fi, oglinda mea!//
Filozoful, psihologul, omul politic personalitate marcantă a României din prima jumătate a secolului XX-lea, Constantin Rădulescu-Motru, spunea: „Prin personalitate înțelegem o îmbinare de factori sufletești, care mijlocesc o activitate liberă, după norme sociale și ideale”.
Psihologii secolului nostru definesc în diferite moduri personalitatea. Citez definiția unui psiholog (2001): „Personalitatea se referă la tiparele caracteristice ale gândirii, emoției și comportamentului indivizilor, împreună cu mecanismele psihologice – ascunse sau nu – în spatele acestor tipare”.
Una dintre cele mai interesante teorii ale personalității umane a fost elaborată de Carl Rogers (1902-1987), un psiholog american, enumerat printre fondatorii abordării umaniste în psihologie, care spunea că oamenii și-ar putea rezolva problemele dacă ar fi eliberați de nevoia de aprobare socială și dacă ar primi prețuire necondiționată de la cineva. Practic, dacă am fi mai mult fideli valorilor noastre interioare și mai puțin dependenți de aprobarea socială, în vreme ce ar exista măcar o persoană în viața noastră care ne-ar putea iubi și prețui, indiferent de felul în care ne comportăm, am izbuti să ne realizăm propriul potențial în viață, să facem ceea ce ne dorim cu adevărat să facem, să fim așa cum suntem în noi înșine și, în același timp, să avem o personalitate armonioasă și sănătoasă. Alte echipe de psihologi de marcă ai lumii au constatat că oamenii sunt mai fericiți atunci când iubesc ceea ce fac. Normal! Munca îndrăgită, aduce fericire!
Sigur că aprobarea celorlalți echivalează cu prețuirea, iar prețuirea e o altă față a iubirii necesară pentru sănătatea sufletului și a minții. Și cum iubirea este ceva ce necesită înlănțuirea prin atracție, persoana care primește iubirea, la rândul ei trebuie să o dăruiască.
De fapt, Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor noastre, a scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă, în ansamblu, fizicul și intelectul nostru. Cuprinde, cu alte cuvinte, atât comportamentul manifest, cât și experiența privată a persoanei (gândurile, dorințele, nevoile, amintirile sale) și este specifică fiecărei persoane. Au fost identificate unele „tipuri de personalitate” pe care le voi semnala mai jos.
Termenul de Personalitate este larg răspândit și folosit când se referă cineva la modul în care o persoană percepe lumea și reacționează la împrejurări, deci ceva, am spune, ce ține de gândire și comportament. În psihologie se definește ca fiind suma trăsăturilor emoționale, cognitive și comportamentale, unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin experiență, relativ consistente de-a lungul timpului.
Prin contrast, atunci când vorbim despre cineva „fără personalitate”, ne gândim la oameni slabi, cu idei neclare, lipsă de inițiativă, oameni ușor influențabili, oameni dependenți de gândirea altora, dar și de anumite obiceiuri nefaste ale altora sau chiar de droguri. Adică, atribuim lipsa unei personalități lipsei anumitor virtuți.
Astfel, vedem cum personalitatea este de fapt mult mai mult decât „caracterul”, cuprinzând de asemenea, multe caracteristici manifeste ale persoanei: include modul lor de a gândi, de a simți, de a comunica, de a trăi, de a se entuziasma și așa mai departe. Toate, cum am spus, născute/însușite de-a lungul unei vieți și fixate, pentru un timp sau pentru toată viața. Nu spunem noi despre câte un om că „are fixul lui”? Da, dar acest „fix” dobândit poate i-a schimbat viața în bine și a adăugat un plus personalității sale.
Cu toate acestea, răspunsul la întrebarea fundamentală „Ce este personalitatea?” rămâne în continuare un răspuns greu de definit clar. Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane, concluziile fiecăreia fiind bazate, de cele mai multe ori, pe rezultatele unor ani de cercetare și de muncă intensă. Preocuparea privind investigarea personalității este destul de recentă. Or, în dezvoltarea unei științe trebuie mult timp pentru cristalizarea datelor. Toți cercetătorii au ceva important, impresionant și provocator de spus despre abisurile ființei umane în care greu se poate intra și căuta.
Atenția dată personalității este pentru a cunoaște oamenii, iar ei să se poată adapta cu succes la mediu în care trăiesc. Se spune că motivele personale de a studia teoriile personalității ar fi: o curiozitate firească de a știi cât mai mult despre propriul comportament, dar și curiozitatea de a ști cu cine avem de a face, de ce se comportă indivizii într-un anumit fel și cum au devenit ceea ce sunt. De ce ne comportăm gândim și simțim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar ceilalți crescuți în aceeași casă să fie atât de diferiți? Ce factori ajută pe anumiți indivizi să devină oameni de succes în carieră sau/și mariaj în timp ce alții, cu același potențial cad dintr-un eșec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaște pe noi înșine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor și temerilor noastre este foarte puternică la cei mai mulți dintre noi. Nu în zadar ne-a avertizat filozoful grec Socrate, că „Viața necercetată nu merită trăită”, și nu în zadar a fost inscripționat aforismul „Cunoaște-te pe tine însuți”, pe templul lui Apollo din Delphi, Grecia.
Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalității este unul practic, deoarece indiferent de domeniul pentru care un individ a optat și în care dorește să facă carieră, el lucrează și va lucra cu oameni și pentru oameni. Înțelegerea naturii personalității umane va spori calitatea relațiilor interpersonale atât de importante pentru succesul profesional dar și pentru o inserție adecvată în comunitate.
Mai există un motiv pentru a studia personalitatea. Dacă evaluăm nenumăratele probleme și crize cu care se confruntă omenirea acum la debut de secol XXI (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul, pandemia), vom găsi cu siguranță de fiecare dată aceeași cauză: oamenii însăși. Progresele omenirii, cât și regresele acesteia sunt determinate de oameni. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplină înțelegere a ființei umane. Psihologul american Abraham Maslow (1908-1970), unul dintre personalitățile gândirii umaniste spunea: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană atunci vom îmbunătăți totul, și această deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordinii mondiale”.
Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că existența personalităților diferite poate da naștere la dispute, conflicte. George Călinescu (1899-1965), personalitate enciclopedică a culturii și literaturii românești, afirma că „un om care se înțelege bine cu toată lumea este lipsit de personalitate”.
Cercetarea în acest domeniu al personalității ne poate ajuta să înțelegem în ce măsură, spre exemplu, anxietatea este o caracteristică personală, cum s-a dezvoltat această caracteristică de personalitate, de ce anxietatea se relevă doar în anumite contexte și de ce individul adoptă preferențial un anumit comportament atunci când este anxios? Răspunsurile care se primesc când adresăm asemenea întrebări, conduc la trei concepte, deosebit de utile în înțelegerea personalității. Acestea sunt: structura, procesele, creșterea și dezvoltarea. Termenul de structură se referă la cele mai stabile și mai trainice aspecte ale personalității. Adică omul este structurat într-un mod și acesta reprezintă „cărămizile” edificiului pe care se clădește personalitatea. El este comparat cu părțile componente ale corpului uman sau, spun cercetătorii, cu ceea ce atomii și moleculele sunt în fizică și chimie. Dacă reiterăm modelul corpului uman atunci trebuie să acceptăm că acesta trebuie gândit nu doar în termenii unei organizări, structurări a părților ci și în cei ai unor procese ce relaționează aceste părți. Creșterea și dezvoltarea trebuie să ofere cele mai coerente argumente privitoare la modificările structurale de la naștere la maturitate precum și pentru schimbările corespunzătoare ale proceselor personalității, invocând de fiecare dată factorii principali determinanți, cultură, clasa socială, familie, etc. Cu toate acestea, istoria ne-a dat dovada creșterii unor personalități și momente de decădere a lor, în care au pricinuit mult rău omenirii. De curând a apărut cartea „Monștri – Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama Bin Laden” – autor Somon Sebag Montefiore, o cronică a celor mai detestate personaje din istoria lumii, din vremurile biblice până în cele moderne. Cuprinde 100 de nume – conducători de stat, despoți însetați de sânge sau criminali în serie – de la Canigula și Ivan cel Groaznic la Elena și Nicolae Ceaușescu – supra numiți „soții Macbeth”. Cartea ne atenționează că răul se poate transforma în banal și acceptabil, dacă nu suntem pregătiți să înlăturăm greșelile trecutului.
În concluzie, înțelegerea naturii personalității umane devine un factor esențial atât în cunoașterea de sine cât și în cunoașterea celorlalți, cu atât mai mult cu cât personalitatea se dezvoltă, are o oarecare durabilitate în timp, se poate schimba pe parcursul vieții sau poate fi păstrată neschimbată toată viața.
Evaluările personalității sunt adesea folosite pentru a ajuta oamenii să învețe mai multe despre ei înșiși, să-și cunoască punctele forte, slăbiciunile și preferințele, de asemenea pot fi folosite pentru a ajuta oamenii să determine de ce cariere ar putea să se bucure.
În urma cercetărilor s-au determinat șaisprezece tipuri de personalitate: Analiticii: Arhitect (creativi și strategi au întotdeauna un plan pentru orice); Logic (inventatori cu o sete nestinsă de cunoaștere); Conducător (Lideri curajoși, creativi și cu o voință de fier, care găsesc mereu o cale de rezolvare – sau construiesc ei înșiși una); Polemist (gânditori isteți și curioși, care nu pot rezista unei provocări intelectuale); Diplomat (susținători tăcuți și mistici, dar cu toate acestea idealiști neobosiți și motivatori); Mediator (persoane poetice, bune și altruiste, întotdeauna dornice să susțină o cauză bună); Protagonist (lideri carismatici și motivatori, capabili să-și fascineze ascultătorii); Activist (spirite libere, sociabile, entuziaste și creative care vor găsi întotdeauna un motiv să zâmbească); Santinelă (indivizi practici și factuali, a căror seriozitate nu poate fi pusă la îndoială); Apărător (protectori dedicați și blânzi, întotdeauna pregătiți să îi apere pe cei dragi); Director (administratori excelenți, de neegalat în gestionarea lucrurilor – sau a oamenilor); Consul (persoane extraordinar de afectuoase, sociabile și populare, întotdeauna dornice să ajute; Explorator (virtuoși, experimentatori curajoși și practici, maeștri în mânuirea tuturor tipurilor de unelte); Aventurier (artiști flexibili și fermecători, întotdeauna pregătiți să exploreze și să încerce lucruri noi); Antreprenor (persoane inteligente, energice și perceptive cărora le place să trăiască la limită); Animator (amfitrioni spontani, energici, și entuziaști – viața nu este niciodată plictisitoare când ești lângă ei).
În vremurile pe care le trăim mulți oameni resimt apăsător starea de singurătate. Pandemia ne-a adus restricțiile, izolarea; singurătatea ne distruge avântul, legăturile afective s-au întrerupt, comunicăm doar virtual, simțurile sunt puse la încercare; nu mai vedem decât ceea ce se poate, nu mai auzim decât ceea ce ni se comunică, nu mai mâncăm decât ceea ce găsim în magazinele alimentare pe care le vizităm în grabă și simțim o oarecare incomoditate folosind masca, cu grija exagerată a igienei odată ce am ajuns acasă; nu ne mai oxigenăm plămânii cu aerul parcurilor, munților, nu ne mai sărutăm, nu ne mai îmbrățișăm, nu ne mai strângem mâinile în semn de prietenie… Am devenit anxioși, simțim mai mult ca oricând durerile trupului, clipele de fericire au zburat din viața noastră, nefericirea s-a instalat și nu știm pentru cât timp.
Moralul ni-l întrețin conducătorii, în care parcă nu mai avem încredere; ne răzvrătim, fiindcă sunt unii care profită de starea nefericită a gloatei pe care o conduc. Dar, sunt și lideri conștienți de starea mulțimii, cu sentimente umane; ei se dăruiesc binelui colectivității, își manifestă personalitatea prin puterea minții lor și a dragostei de țară și popor. Românul Petre Țuțea spunea că „o personalitate este aceea care se dăruiește, nu se justifică”.
Uneori conducătorii ni se par sfidători. Dar un lider trebuie să fie sfidător, adică să etaleze, la nevoie, o personalitate care este o mască a sufletului său, care apără interesele țării sale. El stârnește de multe ori invidia celorlalți lideri ai altor partide, dar și a liderilor din alte țări, care, se simt umiliți din cauza măsurilor pe care le ia liderul cu o mai mare personalitate și iubit de popor. Și bătălia ia amploare. E bine dacă rămâne numai la stadiul de idei, fiindcă ideile au o oarecare flexibilitate. Dar ce te faci cu liderii care sunt învățați cu lupta continuă, inflexibilă, bazată pe ură și lupta de clasă? Ca atare, acel act al sfidării, manifestarea unei personalități marcante, necesită curaj și înțelepciune.
Pentru binele fiecărei țări, pentru binele și liniștea lumii în care se trăim, conducătorii trebuie să fie călăuziți de credința în Dumnezeu – conducătorul universului – , să aibă o personalitate demnă, să –și iubească țara și poporul. Să apere oamenii de armele pe care le producem – distrugătoare ale omului. Fiindcă, odată ce s-au produs, pare o naivitate să crezi că nu se va ivi un individ care va coborî în inconștient și va cădea „în mărginirea imperativă a subiectivității egocentrice, fiind expus în această înfundătură atacului tuturor animalelor rele pe care le adăpostește lumea subterană a sufletului”, și nu le va folosi.
Ci de aceea „Nu poți trăi nepăsător, / ci veșnic atent și temător…”
*Vavila Popovici – Carolina de Nord
