Covid-19 nu este numai avertisment, restrictii, frica de infectare, spitale, iresponsabili ascunsi in spatele micului ecran, perspective sumbre, singuratate, somaj, faliment, foamete…ci, inainte de toate, este o stare de criza din ale carei efecte, omenia si solidaritatea isi gasesc resursele de a renaste. Despre omenie, renuntare la sine si bucuria de a ajuta, resimtita pana la lacrimi, este vorba si in relatarea de mai jos.
“Îmi este tare greu. Am trăit acum cateva minute o durere apăsătoare. Am ieșit să-mi iau ceva dulciuri, pâine și fructe. Vis-a vis de unde locuiesc eu este un non-stop,la parterul blocului de pe strada “Constructorilor” nr 2. Inainte să ajung, de la o fereastră m-a strigat o doamnă in vârstă :”Vă rog din suflet! Imi este foame! Nu am bani. Am terminat tot ce aveam. O pâine imi luați și mie? Sunt singură și am 83 de ani. Stau la apartamentul… Vă dau banii cand iau pensia in 14″.M-am cutremurat cu suflet, cu trup și minte. Intr-un bloc cu atâtea apartamente și atăți vecini… Doamne, dă – mi răbdare! Și eu care credeam că am vazut și auzit destule. Nici nu am avut putere să ii răspund. Am intrat in magazinul de lângă scara blocului. Vânzatoarea era o nouă angajată. Nu știa de soarta bunicuței. Am cumpărat ce am crezut de cuviință, ulei, zahar, cateva conserve, cartofi, brânză, încadrându-mă la ceea ce aveam in buzunar. Bunicuța, chircită de bătrânețe și de boală, se sprijinea cu neputință intr-un cadru. Tremura și plângea. Nu am intrebat nici dacă are copii sau nepoți. Mi-a dat un număr de telefon să o sun cand ia pensia. Ea nu are credit de ceva vreme. Nu o voi suna cand ia pensia. O voi intreba dacă mai are nevoie de ceva. Până in seara asta nu m-am gândit nici la bătrânețe, nici la singuratate. Și nici nu cred că am să mă mai vait de ceva vreodată. Am ajuns plângând in scara blocului meu. Am stat ceva timp să mă linistesc să nu mă vadă Alexandra plângând. Am învățat-o să nu plângă.. Să fie puternică. Nu aș fi vrut să mă vadă așa. “Nu ai luat nimic, mama mea”? “Am uitat banii acasă, cobor acum să cumpar”. Nu putean povesti fetiței prin ce trecusem. Să nu o ia ca pe un advertisment la ceea ce se numeste neputința mea, vârsta mea după ceva vreme care va trece. Oameni buni.. Cand luați coșuri pline cu de toate întrebați vecinii care sunt singuri si neajutorați dacă au nevoie de pâine și apă. Nu se stie ce ne rezervă cea mai scurtă clipă din viață și nu stim cum rămânem”, este concluzia brasovencei Elena Paula Mate.
Aida POPA
