În iarna lui 1995, în săptămâna premergătoare Crăciunului, eram la Budapesta, alături de mai mulți oameni din ceea ce azi s-ar numi „o bulă”. A noastră. Credeam despre noi că suntem deschiși la minte, informați, avangarda societății medievale din care ne străduiam să ne extragem într-un uriaș grup de aproximativ 20.000.000 de oameni.
Așa deschiși la minte și informați cum ne credeam, nu ne puteam opri din râs văzând capitala Ungariei plină de oameni ce vorbeau singuri pe stradă. “Vezi, băi? Sunt pe bune statisticile alea care spun că ungurii au cea mai mare rată a sinuciderilor din toată Europa. E normal. Dacă sunt atâția nebuni…”.
Dar nu erau. Atâția nebuni. Ungaria adoptase tehnologia GSM cu cel puțin un an înaintea României. Oamenii ăia nu vorbeau “singuri pe stradă“. Vorbeau la telefon. Un telefon mic, ce le încăpea în mână și pe care, de pe trotuarul celălalt, nu-l vedeai. Râdeam ca proștii de niște oameni ceva mai avansați tehnologic decât noi.
Au trecut 24 de ani de atunci. În curând vor începe reclamele pline de colinde, vestind Crăciunul. Ne vor îndemna să fim mai buni și să consumăm mai mult.
Pe străzile României, din ce în ce mai mulți oameni, chiar în haine zdrențuite, vorbesc la telefon. Le arunci o privire fugară, dacă te deranjează volumul conversației, încercând să descoperi casca bluetooth care facilitează comunicarea. Te miri că un semi-homeless are acces la tehnologia asta, dar nu te miri prea tare, pentru că e plină piața de chinezării ieftine.
Dar, dacă nu te grăbești prea tare, dacă naturala curiozitate te face să stai puțin pe loc și să asculți, realizezi că sunt din ce în ce mai rari oamenii care vorbesc la telefon pe stradă și că, de fapt, suntem din ce în ce mai împresurați de oameni care vorbesc singuri.
Nebuni, ar sări cu diagnosticul grăbiții internetului. Nebuni, poate. Dar, mai degrabă, înnebuniți.
Când asculți discuțiile, altfel coerente, cu un interlocutor imaginar ale unui domn care, până acum doi ani, preda impecabil la un liceu de elită. Când vezi oameni pe care, în deunăziul recent, îi știai în regulă, argumentând cu patimă în fața unor jurii pe care doar ei le văd. Când, dacă ești doar puțin atent la ceea ce te înconjoară, observi că din ce în ce mai mulți oameni vorbesc singuri pe stradă.
Astea sunt momentele în care poți să te oprești puțin și să te întrebi ce Dumnezeu se întâmplă.
E goală țara de oamenii plecați la muncă în străinătate. Și, în același timp, e din ce în ce mai plină țara de oameni plecați pur și simplu. Duși.
La cum merg lucrurile, începe să pară că astea sunt alternativele: pleci sau te duci.
Bacovia, a cărui poză merită să apară în dicționarele de specialitate în dreptul definiției pesimistului depresiv, pare, zilele astea, un optimist incurabil. România nu mai este, cum spunea el, o țară tristă, plină de umor. E doar o țară tristă, lipsită de opțiuni.
Sursa: Libertatea
