Cultură

Moastele Sfantului Neofit vor fi aduse din Cipru la hramul Sfintei Parascheva. Programul complet al sarbatorii religioase de la Iasi

By Redacția

September 23, 2016

Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Cuvios Neofit Zăvorâtul, aduse de la Mănăstirea Sfântul Neofit din Pafos, Cipru.

În data de 14 octombrie 2016, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe o scenă amplasată pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, situată în dreptul altarului Catedralei Mitropolitane.

Programul complet al Sărbătorii Sfintei Parascheva 2016 (10-16 octombrie 2015)

LUNI, 10 octombrie 2016:

MARȚI, 11 octombrie 2016:

MIERCURI, 12 octombrie 2016:

JOI, 13 octombrie 2016:

VINERI, 14 octombrie 2016:

SÂMBĂTĂ, 15 octombrie 2016:

DUMINICĂ, 16 octombrie 2016:

  Viaţa Sfântului Cuvios Neofit Zăvorâtul

Neofit, preacuviosul nostru părinte, preot monah și zăvorât cum însuși se numea pe sine, s‑a născut în eparhia Larnaka, în satul Lefkarelor, pe la mijlocul anului 1134 după Hristos. Tatăl lui se numea Atanasie și mama lui Eudoxia, care a îmbrățișat și ea viața monahală, după moartea soțului. Familia lui, simpli țărani, cu posibilități economice reduse, era numeroasă. Opt copii și doi părinți număra în total această familie binecuvântată, lucrători la câmp din tată în fiu. Aceasta era îndeletnicirea lor, lucrul la câmp. Așa cum singur afirma sfântul, s-a abătut în insulă o mare foamete în perioada copilăriei lui, și din pricina acesteia au avut loc multe morți și au fost consecințe cumplite, dar mai ales un fenomen rămas necunoscut pentru noi, așa-numitul Kamytzi, le-a prelungit pe acestea încă și mai mult. Fie această pricină a schimbărilor sociale, fie starea economică generală care predomina a contribuit la faptul că și ceilalți copii, împreună cu Neofit au rămas analfabeți.

Pe când avea 18 ani, tânărul Neofit, după obicei, a fost îndemnat spre unirea nunții. Totuși desăvârșit fiind de mai înainte de creșterea cea în Duhul lui Hristos, în care prisosea frica de Dumnezeu, a înţeles deșertăciunea lumii acesteia. L-a cutremurat gândul la moarte. Cugetarea la acestea toate și frica dumnezeiească au biruit în sufletul lui curat și și-a fixat ca scop lepădarea de lumea aceasta și a tuturor relațiilor ei și îndepărtarea de toate cele care, după Sfinții Părinți, întunecă mintea și robesc inima. Singurul mod însă de a se izbăvi de voia părinților, care deja înaintaseră cu pregătirile de nuntă, nu era altul decât fuga pe ascuns.

A ajuns în împrejurimile Muntelui Pentadactil în Koutsouventi unde înflorea pe atunci Mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur, și acolo a preferat să fie închinoviat Neofit cel hrănit de dumnezeiasca dragoste. Credea că într-o mănăstire aflată atât de departe nu-l vor descoperi și, prin urmare, va reuși în scopul dorit.

Totuși, ulterior, căutându-l nu cu puține osteneli, părinții au reușit să-l descopere pe tânăr în refugiul lui, la mănăstire, și după multe lacrimi și implorări au reușit să-l convingă să-i urmeze. Modul în care a întâmpinat împotrivirea părinților lui și ascultarea lui, fie și temporară, sunt vrednice de toată lauda, fiindcă prin acest mod smerit și supus a dovedit că arată respect părinților lui și prețuire, totuși s-a făcut ascultător poruncii lui Dumnezeu: „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Convingându-se bunii lui părinți că dorul tânărului este insuflat de Dumnezeu și este sincer, au cedat și astfel, mai liber, ostașul cereștii oștiri s-a predat netulburat dorului mistuitor, viețuirii dumnezeiești.

Arena monahală

În mănăstirea de mai sus, cum am spus mai înainte, înflăcăratul iubitor al Împărăției cerurilor a fost învrednicit să primească chipul cel îngeresc al monahilor prin tundere, într-o perioadă mai mică de cinci ani. Iscusința lui în meseria de lucrător la vie l-a convins pe egumenul de atunci, Maxim, să îl rânduiască cu ascultarea la viile mănăstirii, în locul Vouppias, unde a rămas slujind pentru o perioadă de cinci ani.

În acest timp, a fost învățat și cele dintâi litere, fără să ne spună însă de către cine și în ce chip le-a învățat. El însuși ne ascunde modul neobișnuit în care a învățat singur, care nu era altul decât o râvnă neobosită și o strădanie peste măsură, de vreme ce în același interval de timp, nu numai că a învățat să citească, ci „tot atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învățat pe de rost și întreaga Psaltire. Pe aceasta ne-au predat nouă părinții să o repetăm mai presus de toată Scriptura”.

Dar ceea ce trebuie menționat la acest viteaz luptător al dreptei credințe este înțelepciunea lui de a discerne lucrurile, prin care explica cu o amănunțime cu adevărat demnă de admirație toate legile naturale având în minte frica de Dumnezeu ca început a toată înțelepciunea și a tuturor celorlalte bunătăți.

Înțelepciunea aceasta a avut-o din cea mai fragedă vârstă, când încă era copil, cum se arată aceasta în modul lui de gândire pe care ni-l descrie astfel: „Dacă vreun sărac sau vagabond sau vreun zdrențăros venea la casa tatălui meu ca să ceară pâine, viața lui era socotită de mine fericită și plină de râvnă, și de mi-ar fi fost cu putință, aș fi urmat fără preget aceluia, dar nimeni nu cunoștea aceste gânduri ale mele afară numai de Unul Dumnezeu, Cel ce mi le și dădea”. Văzând diferite episoade ale deșertăciunii lumii și în special a nenorocirilor și necazurilor neașteptate care biciuiesc viața oricărui om, a ajuns la concluzia: „Acestea toate m-au convins numaidecât că, odată încurcat și eu însumi în viața aceasta, este cu neputință să mă mai smulg din nenorocirea acestora”.

Amintirea morții stăpânea despotic neîncetat în inima lui bună și gândul veșniciei ca moștenire a celor drepți a pus stăpânire pe mintea lui.

În această perioadă de cinci ani de ascultare în mănăstire a făcut progrese în studierea și înțelegerea Scripturii. L-au atras în mod special de la început primele cuvinte ale Facerii, cele care se referă la creația lumii și dorea mereu să le asculte și să le mediteze.

Nemaiputând rezista presiunilor interioare ale iubirii față de Hristos, Neofit, ucenicul mai nevoitor, își întoarce pașii către răsărit, spre ceea ce altădată era pământul făgăduinței, Ierusalimul, locul în care Mântuitorul lumii a lucrat iconomia întrupării.

Călătoria pe mare a fost una plină de peripeții și s-a primejduit pentru o zi și o noapte într-o furtună năprasnică. Continuându-și călătoria către locurile pe unde a umblat Dumnezeu, cuviosul ascet a ajuns la Sfintele Locuri: „în părțile Tiberiadei” mai întâi, apoi în pustia unde Domnul nostru a binecuvântat cele cinci pâini. Pe urmă a trecut în ținuturile Magdalei și pe Muntele Tabor. După închinarea la Preasfântul Mormânt a trecut pe la Muntele Măslinilor și pe la lavra Sfântului Sava, apoi pe la Iordan și părțile din jur, până la Hozeva și prin alte locuri unde, potrivit tradiției, s-au nevoit părinții isihaști din vechime. A petrecut în toată această căutare în jur de șase luni, fără să găsească liniștea dorită. În acest pelerinaj plin de peripeții, ne descoperă că i s-a făcut cunoscut printr-o vedere duhovnicească, din mila lui Dumnezeu, să nu rămână în această pustie, ci să se mute în alt loc, „în care Se va pogorî Împăratul, zice, și acolo va pecetlui pâinea”.

Fiindcă pământul Palestinei nu s-a arătat a fi un loc hotărât de Dumnezeu pentru viitorul cuviosului, sfântul s-a gândit să se întoarcă în împrejurimile Muntelui Koutsouventi, poate va găsi vreun loc de liniște. S-a întors, așadar, cuviosul la prima lui mănăstire, a Sfântului Ioan Gură de Aur, și a încercat să găsească un loc pustiu, ca să se liniștească. Pe atunci și Muntele Latros avea un loc aparte pentru isihaști și toate împrejurimile Olimpului și Bithiniei, unde s-au retras mii de monahi, în special după asuprirea locurilor din Egipt și Palestina, ca urmare a extinderii stăpânirii islamice. Căci acum nu mai căuta Neofit, ascetul arătat de Dumnezeu, doar un simplu loc unde să găsească odihnă și liniște, ci un loc cu totul special, care i se va arăta lui, acolo unde „Se va pogorî Împăratul să pecetluiască pâinea”. I s-a descoperit doar că exista un loc de liniște hotărât de mai înainte, mai rămânea însă descoperirea exactă a poziției. Ajungând în portul din Pafos ca să caute o corabie pentru a călători spre locul pe care îl plănuise, înfruntă și ultima lui peripeție. Cum ne povestește și Cuviosul însuși, ajuns în fortăreața portului Pafos (n.r.: Cipru) „fiind dus acolo de păzitorii portului, am fost aruncat în închisoare o zi și o noapte, luându-mi-se și cele două monezi pe care le aveam pentru plata corabiei. Dar prin mijlocirea unor oameni evlavioși, am fost eliberat din închisoare, fiind în mare nedumerire, nemaiștiind care era locul făgăduinței și odihnei mele”.

Descoperirea pe șterii

 Peripeția de mai sus a avut drept scop întreruperea călătoriei și prin urmare, rămânerea Sfântului Neofit în insulă. Celor cu credință tare nimic nu li se poate întâmpla sau, mai bine zis, nimic nu se poate interpreta ca fiind întâmplător. Pe baza legii duhovnicești, ca un criteriu fără greșeală, prin care Atotțiitorul chivernisește întreaga zidire, a tras concluzia Cuviosul Părintele nostru că piedica aceasta nu era o întâmplare, nu era nimic întâmplător, cum spuneam, ci un mod tainic al intervenției lui Dumnezeu, Care întotdeauna ascultă cererile robilor Lui și îi izbăvește pe ei.

După întreruperea călătoriei lui și după încredințarea lui prin acest mijloc că acolo trebuie să rămână, a început cercetarea efectivă a locurilor din apropiere, începând cu părțile mai înalte ale zonei.

Mai la nord de Portul din Pafos, la o înălțime corespunzătoare poziței Melissobouno (Muntele Albinelor), la o distanță de aproximativ 15 km, unde se află încă și astăzi mănăstirea sfântului, a întâlnit, într-o vale împădurită și liniștită, un pisc cu mica peșteră care va deveni locuința lui permanentă, adevărata arenă a marilor lui lupte, unde triumful nevoințelor sale va îmbogăți toată pliroma Bisericii.

Pe data de 24 iunie a anului 1159, ziua de prăznuire a nașterii cinstitului Înaintemergător, a avut loc descoperirea peșterii lui, fapt foarte important pentru el. Începătorul vieții celei pustnicești l-a condus pe imitatorul lui la locul luptelor sale. Plăcut-a sufletului lui această peșteră pustnicească și o considera ca pe un dar și o binecuvântare a dragostei lui Dumnezeu. „În locul celei din Muntele Latros, Dumnezeu mi-a dăruit piscul acesta și cea mai strâmtă peșteră, care era pustie și odihnă feluritelor păsări, dar mie îmi era drag din pricina liniștii locului…”

Timp de un an întreg a luptat pentru desăvârșirea peșterii lui, acest stup duhovnicesc unde pentru tot restul vieții va pregăti mierea cea înțelegătoare a sfintelor virtuți și a harismelor dumnezeiești, care vin odată cu ele, care-l caracterizează pe omul cel după Dumnezeu.

De îndată ce a fost gata, și-a afierosit peștera Cinstitei Cruci. Crucea devine desfătarea lui, dulceața inimii lui și meditația lui zilnică. În pereții peșterii a săpat firide pentru cărțile sale și pentru alte lucruri de folos. Dar mai înainte de acestea și-a pregătit mormântul și stând înaintea lui zicea: „Nimic mai mult decât acestea nu vei avea, chiar dacă vei ajunge să stăpânești lumea întreagă, smerite Neofite”.

După puțin timp de când s-a închis pentru totdeauna în peșteră, primește încredințare că aceasta este cu adevărat voia lui Dumnezeu: „Apoi după ceva timp mintea mea și nevrednicul meu auz a auzit un glas străin și neobișnuit picurător de miere, zicându-mi de trei ori: „Adu-ți aminte dar de făgăduința făcută ție mai înainte că în alt loc te vei muta în care și Împăratul pogorându-Se acolo va pecetlui pâinea”.

Ce descoperiri și haruri tainice a văzut această mică peșteră nu se poate spune. A ascuns astfel smeritul lui suflet toate cele ce se întâmplau în peșteră: peștera lui a devenit un loc al descoperirii lui Dumnezeu, un loc umblat de Dumnezeu, iar cel zăvorât în peșteră a devenit văzător de Dumnezeu.

După cinci ani de închisoare, cum o numește, a cerut de la prietenii lui, cei ce se îngrijeau și de trebuințele lui, o bucățică din Cinstita Cruce și din alte sfinte moaște și a reușit să le obțină. „Căci cel ce cere, ia și cel ce caută află, și așa și eu am găsit ceea ce căutam”.

Este limpede din cele ce au urmat că zilele vedeniei sunt anii vieții sfântului pe care le-a trăit zăvorât, 60 de ani, și apoi a adormit. Astfel a urcat cuviosul la cer ca să se închine mult doritei Cruci și Însuși Celui răstignit pe ea, Hristos.

Aida POPA