Boieri de vază, domnitori, fii de nobili, principese, orfani, trupe sovietice şi mai apoi agricultori, toţi aceştia s-au perindat şi au deţinut la un moment dat Palatul Olgăi Sturdza de la Miroslava. La Institutul fiilor de nobili, ce a funcţionat doar 4 ani în acest palat, a învăţat şi copilul din flori al lui Mihail Sturdza, prim -ministrul României după Unirea de la 1859. Din sutele de orfani de război ce au fost ocrotiţi la Orfelinatul de la palat, unul a devenit avocatul principesei Olga Strudza. După Eliberare, acesta a fost torturat în închisorile comuniste, ca de altfel şi principesa Olga Sturdza, care şi-a găsit sfârşitul în Franţa, departe de palatele în care şi-a crescut orfanii. Palatul, vechi de peste 2 secole, este de mai mulţi ani gazda uneia dintre cele mai misterioase fantome din câte au bântuit vreodată vechile clădiri ale Iaşului. O poveste tulburătoare despre istoria şi întâmplările din palatul principesei Olga Sturdza de la Miroslava.
În curtea Liceului Agricol de la Miroslava este pustiu ca în preajma unui internat de fete deja măritate. Doar doi elevi în halate încearcă să-l convingă pe portarul cu nasul roşu, care-i scrutează neîncrezător, că trebuie să ajungă musai în afara gardurilor şcolii cu niscai practică. Clădirile care se desluşesc printre copacii din incintă sunt uniforme până la milimetru, după cunoscuta arhitectură a şcolilor ridicate în perioada comunistă. O singură clădire, îmbrăcată parţial în ferigi, pare că vrea să ne spună o poveste poetică şi în acelaşi timp cutremurătoare.
Este fosta reşedinţă a prinţesei Olga Sturdza, astăzi un palat ocolit de elevi şi profesori, chiar dacă în prezent între zidurile sale funcţionează muzeul de etnografie şi biblioteca şcolii. Palatul, construit în anul 1796, a aparţinut prinţesei Olga Sturza, fiica principelui Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu. De-a lungul timpului, aici a funcţionat, timp de doar patru ani,1830-1834, Institutul de Educaţie pentru Fii de Nobili, fondat de Mihail Sturdza, iar în timpul primului război mondial, Olga Sturza înfiinţează Orfelinatul ”Principesa Olga M. Sturdza”, care mai apoi, în anul 1936, devine Şcoala Agricolă. În istoria palatului există redată de profesorii liceului şi o poveste romanţată despre o fantomă îmbrăcată în rochie de mireasă, spirit care bântuie încă prin camerele palatului în căutarea ultimei descătuşări.
Institutul celor 17 odrasle de boieri
Aflat pe lista monumentelor istorice, palatul peste care s-au aşternut peste 2 secole de istorie, a prins toate marile cutremure, marile războaie şi cele mai potrivnice intenţii ale comuniştilor de a-l demola, are nevoie urgentă de reparaţii capitale. ”Din cauza tasărilor de teren, zidurile palatului prezintă foarte multe fisuri. Am vorbit cu primarul din Miroslava şi asta e speranţa, de a atrage fonduri europene pentru consolidarea clădirii, pentru că palatul este terminat tocmai la 1796. L-au terminat repede, în vreo 2 ani, şi l-au dat în uz. A aparţinut boierului Balş după care, nenea Balş l-a vândut când s-a apucat să-şi facă palatul unde astăzi este Facultatea de Muzică. Cred că au fost costurile foarte mari, palatul din Iaşi era inima şi a trebuit să îl vândă pe cel de aici”, începe povestea palatului, profesorul Dumitru Bunea. Constrâns de lipsa banilor pentru investiţiile pe care şi le propusese, visternicul Alecu Balş a vândut palatul lui Vasile Beldiman, care în vremea aceea, până la Unire, a fost în Epitropia Şcoalelor, ceea ce ţinea loc de Ministerul Învăţământului de astăzi. În 1831, Beldiman închiriază palatul, cu tot cu parcurile din jur şi moşia cu clădirile anexe pentru bucătării, Institutului de Educaţie pentru Fii de Nobili. La 25 octombrie 1831, în palatul de la Miroslava se înfiinţează acest institut de către Mihai Sturza, mare vornic pe atunci, care peste 4 ani urma să devină domnul Moldovei. Scopul înfiinţării acestui institut a fost acela că Mihail Sturdza vroia să-şi educe cei doi fii, Dimitrie şi Grigore, în cele mai bune condiţii ce se puteau afla atunci în Moldova. Dimitrie va ajunge profesor universitar, primul autor al unor lucrări despre creşterea şi utilizarea cailor şi om politic în Parlament, până târziu, iar Grigore va fi general în armata turcă, vestitul Grigore Viţelu, nume ce i s-a tras de la faptul că făcea genoflexiuni cu juncani deasupra capului. Grigore Viţelu, care a avut moşia de la Cozmeşti, a fost contracandidat cu taică-său şi Cuza la domnia Moldovei. Profesori ai institutului erau nişte francezi şi nemţi, conduşi de abatele Lancour, fostul profesor al lui Mihail Sturza, care era considerat cel mai cult şi mai deştept boier din Moldova. ”Mihail Sturdza a fost avar după bani, după bogăţii, dar în acelaşi timp era un om de mare cultură. Era un intelectual autentic. De asta i-a şi adus pe francezii ăştia, Lancour, Bagard şi Chefnour din Franţa. În afară de ei a mai fost profesor Henning, de limba germană, dar şi profesori de greacă, de latină, de română sau rusă. Limba românească era predată de Theodor Stamati, corectorul ”Albinei Româneşti”. Institutul, la care s-a întâmplat ca Mihail Kogălniceanu să fie primul înscris şi întâiul între premianţi, care era cel mai mic, venit de pe la 14 ani, a funcţionat până în 1834, atunci când băieţii absolvă, inclusiv Mihail Kogălniceanu, care primeşte gradul de sublocotenent, iar Dimitrie şi Grigore Sturdza sunt făcuţi direct locotenenţi că de, au făcut parte din delegaţia care l-a aşteptat la Galaţi pe Strudza care venea de la Poartă cu firmanul de ungere ca domn. Mihail Kogălniceanu este fiul natural al lui Mihail Sturdza. El conta ca fin al mamei lui Sturdza, dar aga Kogălniceanu, tatăl lui Mihail, era un tăntălău şi un molâu. Mihail Kogălniceanu avea toate datele lui Sturdza, doar că era mititel. Ăsta e motivul pentru care Sturdza îl ţine împreună cu Dimitrie şi Grigore în Franţa, la Luneville, un an de zile, după care, consulul rus face scandal sub pretextul că domnul Moldovei îşi creşte copii în atmosferă bonjuristă şi aceşti vor fi luaţi de acolo şi duşi la Berlin. Luneville era o localitate mică, dar la Berlin era chiar atmosfera aceea revoluţionară”, povesteşte profesorul Bunea. Institutul de la Iaşi funcţionează doar 4 ani, atât timp cât copii lui Mihail Sturdza au urmat cursurile şcolii. Înscrişi la acest institut, care la vremea respectivă era considerată şcoala cea mai înaltă din Moldova, au fost de toţi vreo 17 cursanţi. ”Acest institut este un precursor al Academiei Mihăilene, ce a ţinut loc de facultate. Majoritatea nu au mai făcut alte studii. Au rămas cu institutul şi au fost buni de facultate până au murit. Sturdza îşi pregătea copii pentru domnie, unul în Moldova, altul în Ţara Românească, aşa cum se gândeau ăia mari pe atunci”, spune profesorul Bunea.
Avocatul orfan al prinţesei Olga Strudza
În februarie 1917, prinţesa Olga, născută Mavrocordat, căsătorită Sturdza, înfiinţează la palatul de la Miroslava un orfelinat pentru copii celor căzuţi pe front. ”Olga Strudza este cel mai interesant personaj feminin din România interbelică, după Martha Bibescu care a fost băgată în special pe problemele externe, iar Olga pe acţiuni în favoarea efectiv a cetăţeanului amărât român. Ea înfiinţează după modelul orfelinatului de aici, ”Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor din Războiu” care va avea în toată România un număr de 270 de instituţii similare de ocrotire, în care vor fi adăpostiţi, îmbrăcaţi, hrăniţi, instruiţi şi educaţi, 360.000 de copii. Ce proiect european sau instituţie a statului mai are în grijă acum atâţia copii? În afara acestui orfelinat de la Miroslava s-a mai făcut unu pe Copou, în incinta actualului Liceu Agricol. Acestă societate destinată ocrotirii orfanilor funcţionează cu această destinaţie până în 1936, pentru că se terminaseră orfanii. Numai ăia morţii nu au mai putut să facă copii”, spune profesorul Bunea. În fiecare vară, la palatul de la Miroslava erau organizate congresele Societăţii pentru Ocrotirea Orfanilor din Războiu, care s-a bucurat şi de prezenţa Reginei Maria, preşedinta de onoare a societăţii, până în 1936, atunci când aici începe să funcţioneze Şcoala Inferioară de Agricultură, o şcoală de tip fermă care ţinea oficial tot de Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor din Războiu. ”Aveau aici grup electrogen, tractoare, mai toate de producţie nemţească, 120 de hectare de pământ pe care le lucrau cu cei 100 de elevi şi cu câţiva angajaţi. Produceau nişte trufandale care erau recoltate seara aici, puse în trenul de noapte şi dimineaţa se livrau în restaurantele din Bucureşti. Şi în Iaşi aveau două chioşcuri, unul la Nicolina şi altul în zona centrală, unde îşi vindeau produsele”, spune profesorul Bunea. Pentru absolvenţii, şefi de promoţie, care se căsătoreau cu o fată din sistemul orfelinatelor, prinţesa Sturdza dădea 10 hectare de pământ, car cu boi, vacă, plug, grapă pentru gospodărie. Totodată, la terminarea şcolii, fiecare elev primea 500 de lei. ”Pentru toate astea munceau de îi lua gaia. Au ieşit oameni mari de aici. Îmi amintesc de un avocat care spunea că a avut şansa, pentru că au fost vreo 13 acasă şi foarte săraci, a avut şansa ca tata să moară pe front şi mama de tifos, ca el să ajungă în orfelinat, să fie remarcat de prinţesă pentru inteligenţă şi susţinut inclusiv la Facultatea de Drept. Fiind foarte legat de prinţesă, el fiind luat de foarte mic la orfelinat, a rămas avocatul ei pe final. În 1948, comuniştii l-au arestat, l-au torturat, iar în închisoare a făcut şi TBC. Mai târziu a fost cadru universitar, iar la un simpozion pe care l-am avut aici a spus această chestie cumplită despre şansa lui ca părinţii să moară, pentru a o cunoaşte pe principesa Olga”, îşi aminteşte profesorul Bunea.
Ameninţările palatului
În 1944, când vin ruşii, palatului i se face ”cadou” o bombă care distruge o parte dintre anexe. Distrugerile provocate de acel obuz sunt definitivate de sovietici, care jefuiesc tot ce se poate din palat. ”Or mai fi furat şi ăştia din parte locului că năravul românului şi-a pus amprenta pe toate conacele şi palatele care au fost părăsite după anii 40. În aceste condiţii, şcoala se refugiază undeva spre Oltenia. Din nenorocire, în acel an arhiva este pierdută în urma unui bombardament”, spune profesorul. În anul 1946, principesa Olga Sturdza donează statului palatul, terenul agricol cu o suprafaţă de peste 200 de hectare, parcurile şi toate dependinţele, acestea devenind proprietatea Şcolii agricole. În septembrie 1974, Şcoala superioară de agricultură s-a transformat în Liceul Agroindustrial Miroslava. În acest moment, în palat funcţionează un punct de documentare, un cabinet de lingvistică, bibliotecă şi muzeu. În faţa palatului propriu-zis, de care este alipit turnul care e construit pe la 1880, cam odată cu biserica, există şi parcul interior şi anexele palatului. Lipită de palat există o clădire făcută în perioada interbelică, când a fost făcută şi cantina, prin 1927-1929. După Revoluţie, palatul a suportat doar o singură şi minoră intervenţie, prin anul 1992, atunci când s-a propus pentru ultima oară dărmarea lui. ”Se întâmplă ceva în zona asta. Tasările îşi spun cuvântul şi de aceea va trebui să intervenim cât mai repede cu lucrări de consolidare. Dealul de lângă palat a fost acoperit cu vii şi cu livezi. Prin 1954, comuniştii s-au apucat să facă CAP şi au băgat plugurile de mare adâncime şi au ras tot, ca să facă ei o plantaţie. Dealu ăsta avea sistem de drenare pe olane, pe care le-au distrus atunci. S-au trezit cu pungi de apă şi dealul a început să plece. Păduricea care se vede azi e plantată de către şcoală ca livadă a ei, ca să fixeze terenul, dar sunt tasări în continuare. Comuniştii nu au mai făcut nimic după ce au distrus, aşa cum s-a întâmplat şi după 1990, atunci când s-a vrut din nou demolarea palatului. În 90, atunci când au vrut să o dărâme era director Cerchez, iar eu eram adjunct şi ne-am bătut ca leii ca să nu dărâme palatul. A mai fost şi un alt episod, cu Mitrică, care era directorul Direcţiei Agricole, a vrut să facă un centru pentru reparat tractoare pentru Iaşi la palat şi să mute liceul. Ne-a salvat un ungur care era secretar de stat şi a zis cine are interesul să distrugă o şcoală de 150 de ani şi în momentul ăla s-a retras toată lumea şi ne-au lăsat în pace”, spune Bunea, omul care a scris monografia şcolii şi a înfiinţat în cadrul palatul cel mai mare muzeu de etnografie al agriculturii din Moldova. Din păcate, din perioada Olgăi Sturdza nu a mai rămas nimic în palat, din cauză că, aşa cum spune profesorul Bunea, „după perioada cu refugiul au venit ”fraţii sovietici” iar apoi au venit ”fraţii din partea locului”.
Mireasa din turnul palatului
Şi totuşi ceva a mai rămas, ca un străjer de demult printre zidurile vechi, cu forme şi apariţii numai de ea vrute şi de puţini văzute. E fantoma unei fete în rochie de mireasă care îşi preumblă trena rochiei şi albul chipului prin camerele palatului, fără descătuşare din blestemul în care a fost prinsă. Prima oară a apărut în turnul palatului, acolo unde pe vremuri erau dormitoarele fetelor orfane iar mai apoi ale fetelor din internatul liceului. „Aici în turn, unde erau fetele, a fost şi o stafie, o mireasă, care mai apare din când în când şi astăzi. Am fost şi eu părtaş la unele din aceste apariţii, scene trăite cu fetele de aici din internat. Ne trezeam dimineaţa când ajungeam în şcoală, că iarăşi fetele au văzut ”mireasa”. Ieşeau internistele în chiloţi, în cămăşoaie, în pijamale, pe o vreme crâncenă de iarnă, şi ţipau ca nebunele în spaţiul din faţa turnului. Fetele stăteau chiar în turn. Ieşeau ca nebunele afară şi strigau că mireasa e pe scări. Până nu le lua dracu de frig, fetele nu mai intrau în palat. Mireasa a apărut ultima oară cam demult. Sunt cam vreo 15 ani. Între timp s-a desfiinţat şi internatul şi fantoma nu mai avea pe cine să pună pe fugă noaptea sau la primele ore ale dimineţii”, ne spune profesorul Bunea. ”Mireasa” apărea tot timpul pe holuri şi în turn. Fostele interniste, cât şi o parte dintr profesori, ştiau ceva de o tânără fată ce a fost căsătorită şi nu a avut parte de bucuriile căsniciei, şi atunci s-a aruncat din turn şi ar fi murit. Profesorul Bunea se apropie de uşa de fier a palatului, dinspre parc, şi moşmondeşte în încuietoarea uşii cu un mănunchi de chei. Nu prea i se potrivesc cheile şi dă vina pe dioptrii şi pe mireasa care îi joacă feste. ”Măi, mireasă te rog frumos, hai îngăduie-mi să intru!…Acum găsesc uşa interioară tot timpul deschisă. Eu unul nu am văzut-o niciodată pe mireasă, dar orice palat serios are fantoma lui. Acum am pus în uşă un cuier ca să blochez uşa”, ne spune Bunea. În spatele lui, parcul îşi vântură coroanele şi frunzele pe aleile vechi, dându-ne senzaţia la un moment dat că pe una din alei se plimbă, braţ la braţ, un cuplu, el în frac, vorbind cu gesturi largi, ea tăcută, în rochie din dantelă brodată cu fir auriu şi voal. În ”Tainele inimii”, un roman scris de Kogălniceanu, acesta povesteşte cum s-a îndrăgostit de fata profesorului de germană, Henning, şi cum se plimba cu ea într-un vechi parc englezesc aflat în faţa palatului Olgăi Sturdza. Fata îi dă o inimă de turtă dulce, străpunsă cu un bold, motiv ca el să se supere şi să strice prima dragoste. Ne întoarcem spre profesorul Bunea care într-un final reuşeşte să găsească, spre capătul şiragului, cheia cea bună care ne deschide palatul plin de istorie şi legende. Primul pas pe care îl facem înlăuntrul palatului ne dă convingerea că palatul mai e plin şi de altceva, de fisuri.
Profesorul ne arată uşa blocată cu un cuier în 6 braţe. ”Uşa e închisă cu yală şi o tot găsesc deschisă. Nu are nimenea cheia. Aici doar eu intru pentru că altfel,…trăim în România şi ar pleca muzeul pe care l-am făcut în palat. Poftiţi la mireasă!”, ne invită profesorul Bunea în încăperea în care se crede că bântuie cel mai des fantoma acelei fete, în care acum funcţionează un cabinet de limbă română, cu o expoziţie Eminescu şi una Creangă…Accesul în turnul palatului, care se făcea prin exterior şi printr-o uşă de la etajul întâi, este blocat. „Aici, la etajul unu, era închis pentru că acolo erau fetele, iar băieţii într-o altă încăpere. Acum e spaţiu închis pentru că e considerat periculos”, ne spune profesorul. Ne iscodeşte ghiduş peste ramele ochelarilor cu lentile groase cât fundul sticlei de şampanie, pentru a vedea dacă ne-a convins. Pare nemulţumit aşa că mai face o încercare să ne lămurească. „Nu mai este nici o fantomă în turn. Ea stă mai mult pe aici pe la parter şi ne deschide uşile. Acolo în turn sunt numai fisuri. De aia e periculos”, ne spune profesorul Bunea. Brusc, în parcul palatului, ceva foşneşte şi o nălucă dispare şi apare printre copaci, ca o chemare la o întâlnire mută. „Uite că acu a ieşit la plimbare”, spune profesorul Bunea, învârtind încă o dată cheia în clanţa uşii. Urgia timpului a descusut în multe părţi lucrătura palatului, dar nu a putut să destrame povestea ţesută de-o viaţă în jurul principesei Olga Sturdza, o viaţă sub deviza „Pentru neam şi ţară”, sau istoria acestui palat care se încăpăţâneză, cu ajutorul unor oameni ca profesorul Bunea, să dăinuie ca o legendă vie.
Nelu PAUNESCU
Ce s-a întâmplat cu principesa Olga Sturdza după ce a părăsit palatul de la Miroslava?
După cel de-al doilea război mondial, argintăria, biblioteca şi alte obiecte de preţ ale principesei Olga Sturdza au fost duse în castelul familiei din Dieppe, Franţa. În anul naţionalizării, 1948, principesa a fost dată afară din casa de la Hangu, unde o prinsese naţionalizarea, şi s-a mutat împreună cu văduva fiului său Dimitrie şi cu nepoţii, în casa lor din Bucureşti. Au fost obligaţi să părăsească şi această casă, mutându-se într-o căsuţă cu două camere din cartierul Crucea de Piatră, de unde a fost ridicată şi arestată în anul 1953, împreună cu nora sa, Ileana Manu-Sturdza, sub învinuirea că au vândut lemne de pe fosta lor proprietate – pădurea Hangu. Au fost deţinute la penitenciarele Mislea şi Jilava, fiind eliberate după 9 luni. În anul 1957 i s-a permis să plece din România, datorită intervenţiei cumnatului său, ambasadorul grec Argyropoulos, căsătorit cu sora sa Maria. El a insistat, în cadrul negocierilor în probleme financiare dintre guvernul grec şi cel român, să se obţină aprobarea părţii române ca Olga Sturdza să plece în Franţa. Principesa Olga Sturdza a murit la 10 iulie 1971, la vârsta de 87 ani, la proprietatea Sainte Marguerite, din apropierea localităţii Varengeville-sur-Mer, de lângă Dieppe, în Franţa cu băiatul ei Gheorghe Sturdza şi nora sa Margareta Sturdza. Cel mai celebru nepot al ei este Dimitrie G. Sturdza, multiplul campion de tenis al Elveţiei şi proprietar a Companiei Déesse Cosmetics of Switzerland.
