… Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă (The Metropolitan Museum of Art), situat într-o enclavă a Parcului Central. Muzeele sunt locuri în care operele din vremurile trecute au devenit mituri, iar artiștii care le-au produs reușesc să bulverseze, cu adevărat, sufletele noastre.
Pe frontispiciul clădirii vedem scris: „De la Cezanne la Picasso”. Începând cu data de 14 septembrie a acestui an și până la data de 7 ianuarie 2007, pot fi văzute aici și alte lucrări aduse din alte muzee. Expoziția este dedicată personalității lui Ambroise Vollard, de origine franceză, colecționar, scriitor și susținător al artiștilor tineri din vremea sa, sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX.
Muzeul este deschis din 1872, are o colecție de două milioane de piese, ele datând din Antichitate, din perioadele următoare și ajungând până în zilele noastre. Forma muzeului este rectangulară, cu o cale de acces în trepte, situată la mijlocul clădirii.
După urcarea treptelor exterioare pătrundem printre coloane, în Sala Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând bilete, se odihnesc cei care au parcurs tot muzeul.
Ne dăm seama că nu vom putea vedea totul într-o zi. Cu prospectul în mână, ne propunem să fim selectivi. Sunt două intrări în sălile muzeului, una în partea dreaptă și alta în partea stângă. Intrăm și vizităm primul etaj. Primele săli, de aici, care se deschid ochilor noștri sunt cele ale Artei grecești și romane. […]
Sculpturi din perioada Renașterii italiene – secolele XV-XVI: Michelangelo!
Îmi amintesc de îndată cum după ce am citit „Agonie și extaz“ a lui Irving Stone, biograf al acestei personalități renascentiste, dorința de a vedea Italia a crescut. Cu ocazia lecturii cărții, l-am reîntâlnit pe Michelangelo și l-am iubit. L-am iubit pentru personalitatea sa faustiană, în sensul căutării adevărului și a dragostei, dar și pentru sonetele și madrigalurile scrise. În Capela Sixtină, printre chipurile pictate în „Judecata de Apoi“, a fost descifrată și fizionomia lui Michelangelo, în figura Sfântului Bartolomeu; acest chip este jupuit de piele, semnificând destinul artistului genial, detașat și înălțat din mediocritatea timpului, suflet furtunos, sensibil și frământat. Le reproduc copiilor un pasaj dintr-o carte: „În clipa morții, privind la uimitoarea operă lăsată în urmă, Michelangelo ar fi putut șopti: «Oprește-te clipă, ești atât de frumoasă!»
Pieta, sculptură în marmură, realizată în anul 1499, când Michelangelo avea doar 24 de ani, este impresionantă prin gestică: Maria ține în brațe trupul fiului său, după crucificare.
Despre sculptura și poezia sa, s-a spus că au fost scăldate în sinceritate. Într-un sonet scria: „…trebuie să suferi, pentru a pricepe moartea mai înainte.” Mi-a plăcut nespus de mult sonetul în care gândirea este concentrată: „Când focul mă va părăsi, înaltul,/ muri-voi! El, salvarea și dulceața!/ Căci mă hrănesc din flăcări și-mi iau viața/ din ceea ce e moartea pentru altul…” Într-o scrisoare îi scria unui prieten: „…nu vă mărturisiți nimănui, decât lui Dumnezeu!” Poate că avea multă dreptate!
Și totuși, întoarsă acasă, în țară, m-am așezat și am mărturisit multe… Impresionată de statuia sculptată de Michelangelo, am scris poemul „Pieta”:
„Trebuie să suferi, pentru a pricepe moartea înainte” Michelangelo
Fecioara Maria ține în brațe
trupul fiului său după crucificare
și parcă-i aud plânsul…
Marmura celor două trupuri strălucește,
o lumină coboară din ceruri,
alta vine din interiorul materiei,
învăluind sufletele chinuite:
unul plecat spre ceruri, altul rămas pe pământ…
Clipa prezentă pare ombilical legată
de cea din trecut!
Strâng pumnii de parcă-aș strânge
durerea clipei; ca pe un ghem o strâng,
despletesc apoi ghemul și-ncep să-nțeleg
tristețea mută de pe chipul Fecioarei.
Cu puterea gândului măsor
durerea profundă a mamei,
la pierderea vieții Fiului mult iubit
și mă tulbură geniul lui Michelangelo,
explozia lui de spiritualitate, de idee,
transformând materia,
dându-i, din întreg sufletul lui,
forma de grație, de stare divină,
dăinuitoare peste veacuri,
mărturie a celor întâmplate…
Știu, „Statuia nu transcende lumea!”
și totuși, cât de aproape îmi pare acum,
statuia de icoană!
(Fragment din „Jurnal American”, ed. Carminis)
