De cum a apărut el în peisajul viu al Pământului, omul a ridicat ochii spre Cer. Și a văzut Nesfârșitul, limitat de jur-împrejurul cuprins de privirile lui ce nu puteau sări peste linia Orizontului. La început, s-a mulțumit cu atât omul. Încet-încet, însă, tot scrutând el Înaltul – și pe senin și pe înnourat – locuitorul Pământului a prins a prinde cum ceva îi dă ghes. Să afle mai multe decât vedeau ochii lui și decât putea pătrunde mintea lui. Un fel de ispită, pe care, la începuturi, el nici nu a știut cum să o numească.
Pe măsura curgerii timpului și a evoluției omului, tentația de a descoperi Cerul a căpătat două dimensiuni, care s-au alăturat celorlalte caracteristici ce particularizau portretul – încă neterminat – al ființei superioare, care singur s-a categorisit. Una mai concretă, numită mai apoi științifică: cercetarea și cunoașterea Universului. La început de pe Pământ, după aceea suindu-se el însuși la Cer. Alta, mult metaforică, exprimată la modul liric, în cântec, în poezie, în pictură. Astfel, tentația a devenit ispită: ,,Un cer de stele dedesubt, / Deasupra cer de stele”…
Deși nu i-am citit pe toți, eu am credința că nu există poet pe lumea aceasta care să nu fi visat că zboară, chiar dacă unii au făcut-o cu aripi căzătoare. Doar ei, poeții, l-au inventat pe Icar… Și doar ei văd îngeri zburând…
,,Zbor despletit” se numește proaspătul volum de poezie (și acesta bilingv– în română și engleză) semnat de Vavila Popovici. O metaforă care te duce cu gândul la imaterialitatea fenomenului în sine, dar, mai cu seamă, la valențele poetice ale acestuia. Fără zbor, poezia lumii ar fi mai săracă, cu toate că vrăjitorii cuvintelor ar fi născocit alte mijloace de… deplasare, în timp și în spațiu. Cartea, cu o copertă nu numai sugestivă, ci și elegantă, realizată de Teodora Stoica, nepoata autoarei volumului, dovedește că și aceasta este cucerită de tainele zborului.
Poeziile, variate tematic, arată ca un stol de păsări / gânduri / trăiri ce survolează un spațiu al ideilor și simțămintelor. Un zbor stimulat de dorința cunoașterii și redimensionării a două componente ale unui singur Univers: realul și imaginarul metamorfozate în strai poetic. ,,Întindere infinită – ,,revelație a eternității” –/ și pescăruși cu aripi grațioase / vestind bucuria dimineții”. Chiar cum poeta Vavila Popovici se destăinuie, ,,Trăind mai mult în vis decât în realitate, / poetul e un ,,hidalgo” sărac”... Și tot autoarea zicerii de mai sus lămurește ce și cum este cu sărăcia / bogăția poeților: ,,Luna strălucește, glisând pe cer, / își caută poeții / să le mângâie fruntea cu razele sale”. Iar poeții îi sunt recunoscători astrului ceresc: ,,Versuri de iubire poeții-i dăruiesc…”
Pe seama zborului – ,,această mirabilă amăgire”, cum mi se pare că am citit cândva, undeva – s-au scris biblioteci întregi. S-au făcut și glume. S-au compus și ziceri înțelepte: ,,Nu tot ce zboară se mănâncă”, de pildă. Raportat la propriul univers, zborul arată și în acest fel în viziunea autorului acestei la fel de frumoase cărți oferită nouă de Vavila Popovici: ,,Visele tinereții mă străduiam să le-mplinesc,/ pe când viața le spulbera cu-atâta nepăsare…/ Au rămas amintirile, împlinirile,/ dar și regretele, neputințele,/ fugi sincopate ale minții,/ ca un zbor despletit al păsării rănite.”
La care eu îmi permit, pe proprie răspundere, să fac un adaos, pe care îl consider absolut necesar. Volumul de versuri aflat acum sub ochii mei îmi face și o altă demonstrație, pe lângă cele ce-i atestă valoarea artistică: Vavila Popovici nu-și frânge zborul. Acesta face parte din ființa ei uman poetică și îi garantează dăinuirea. Ea zboară cu aripi necăzătoare… ,,Când cerul și-ascunde podoaba,/ poeții continuă să-și imagineze cerul,/ scriu scrisori de dragoste vieții, născocesc răspunsuri…”
Scriitor Vasile Filip – Iași
