Fermecător, rafinat, deschis și jovial, Daniel Iordăchioae a fost unul dintre invitații de primă mână ai festivalului Diskoteka de la Iași. Iubind cu aceeași pasiune muzica, cu un respect deosebit față de public, artistul aflat la 56 de ani își păstrează charisma care i-a atras numeroși fani în bogata sa carieră. Sensibil și dedicat cântului, Daniel Iordăchioae se întoarce iar și iar la spectatorii care îl iubesc ca în prima clipă.
– C red că orice spectator poate observa că vă mențineți într-o formă excelentă, aveți o prezență scenică dinamică. Ce se află în spatele acestei prospețimi care vă definește interpetarea, chiar și după atâția ani de activitate?
Nu știu, habar n-am. Plăcerea, pasiunea. Astea toate dacă chiar există, se văd și la 80 de ani. Meseria în care anul ăsta am împlinit 42 de ani m-a învățat că publicul reacționează foarte frumos la emoții. Nu neapărat la performanțele muzicale sau interpretative, care sunt și ele foarte importante, dar la emoții. E adevărat, contează și cum arăți, și o spun eu, care am cântat pe scenă și având 150 de kilograme, și având 78, ca acum.
– Este vreo diferență între modul în care publicul receptează muzica astăzi și felul în care o făcea altădată?
Publicul din ziua de azi este mult mai greu de satisfăcut. De ce? Pentru că astăzi are mai mulți termeni de comparație. Și atunci când performanța ta artistică nu este îmbrăcată din punct de vedere regizoral cu alte artificii, cum sunt concertele de afară, trebuie să pui mai multă emoție, mai multă calitate. Asta n-ar fi o problemă. Problema este că în ei, în publicul de astăzi nu mai descopăr plăcerea aia nebună să te duci la concert. Este doar ceva de genul: „Băi, ce facem azi? Nu știu, e un concert la Palat. Bine, hai să mergem. Dacă nu, rămânem la o bere”. Chestia asta nu se întâmpla atunci. Era atât de mare dorința și plăcerea și bucuria să fii la buza scenei, să-l vezi pe ăla cum transpiră pentru tine acolo pe scenă, cum spune textele alea, cum se uită la tine. Conta mult mai mult interiorul. Astăzi, din păcate nu se întâmplă sau nu se mai întâmplă sau se întâmplă mai puțin lucrul ăsta, dar cântăm și pentru cei de astăzi cu speranța că vom fi în stare să le trezim ceea am putut să le trezim și părinților lor acum 40 de ani.
– Concertul de azi a atras mulți spectatori care fredonau melodiile dumneavoastră cu ani în urmă, venind la acest spectacol dintr-un soi de nostalgie după tinerețea lor. Pe de altă parte, am observat foarte mulți tineri nerăbdători să vă asculte. Cum priviți această apetență din partea lor pentru un gen de muzică ce lipsește din moda actuală?
Mă bucur că văd oameni tineri. Ei stiu la ce au venit, este vorba de muzica anilor 80-90. Probabil că majoritatea lor covârșitoare a venit din curiozitate. Și de asta încercăm să le oferim calitatea și atmosfera și emoția noastră de atunci. Acum, dacă ei vor reacționa în vreun fel sau altul la ce reacționam noi atunci, e un bun câștigat. Dacă nu, e o speranță câștigată.
-De ani buni, discoteca clasică a dispărut, locul ei fiind luat de diverse cluburi, cu tot felul de funcționalități. Acest fenomen a dus la apariția unui alt gen de atmosferă, de stil de a asculta muzica. Cât de diferită e aceasta față de felul în care se distrau tinerii în discotecile anilor 80 – 90?
Discoteca tot există, pentru că în club cam tot pentru muzică se vine. Nu se ascultă același gen de muzică, dar muzica s-a schimbat, gusturile s-au schimbat, dar în principiu un club e un fel de discotecă. Cât despre atmosferă… Uite, chiar o să spun publicului în seara asta, pe scenă, pentru că din șase piese pe care o să le cânt, patru sunt piese lente. Poate chiar cinci. De ce? Pentru că noi în discotecă abia așteptam blues-urile. Să luăm fata în brațe, s-o strângem, să ne legănăm, să o simțim… Chestia asta trebuie să o renaștem în copiii ăștia!
În anii predecembriști, tinerii încercau să asculte muzica din Occident, însă cenzura oprea o prea largă difuzare a melodiilor străine în România. În acea perioadă, avea muzica românească o serie de calități care o făceau comparabilă cu ce se producea în străinătate?
Din punct de vedere al calității interpretative, da. Din punct de vedere al realizării regizorale a momentelor, nu, fiindcă posibilitățile tehnico-financiare de atunci, de la noi, nu erau nici pe departe așa cum erau în Occident. Ne aducem foarte bine aminte de concertele lui Michael Jackson care s-au întâmplat în țară, două la număr, foarte importante și foarte wow! Dar vă garantez că oricare dintre noi, oricăruia dacă i-ar fi fost făcută o punere în scenă ca aia, n-am fi fost cu nimic mai prejos. Să nu mă înțelegeți greșit, păstrând proporțiile, Michael Jackson este și va rămâne toată veșnicia lui, un titan mondial al muzicii. Eu mă refer doar la îmbrăcămintea care contează, nu numai haina, ci îmbrăcămintea de pe scenă, cum se vede artistul, cum este iluminat artistul, cum este îmbrăcat în efecte speciale artistul, cum este asezonat cu tot felul de dansatori, de balerini, de instrumentiști. Toate lucrurile astea la noi aveau de suferit și din cauza asta, în anii 80, din punctul ăsta de vedere era mai cool să vezi un concert rock unde, ok, nu erau dansatori, dar era toată trupa pe scenă și umplea altfel scena. Nouă ne era mai greu din punctul ăsta de vedere atunci. Dar credeți-mă că, și știu despre ce vorbesc, nici unul dintre noi, dacă ar fi avut la dispoziție tehnica de atunci, banii care se vehiculau în străinitate, nu s-ar fi făcut de râs.
– Cum vi se pare acest eveniment, festivalul Diskoteka, organizat la Iași? Are capacitatea de a readuce parfumul muzicii de altădată?
Inițiativa asta este foarte laudabilă nu numai că reușește să aducă parfumul, dar reușește să aducă muzica acelor ani, ceea ce este fantastic.
Nelu PAUNESCU