Interviurile AgoraPress – Adi Bezna: „Pentru mine, creația e secunda aia în care, când îți vine cuvântul, îți vine și rostirea lui”

Unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați interpreți de muzică folk din România, Adi Bezna a scos recent un nou album, „Bețivi de toamnă”, o poveste despre dragoste și nostalgii autumnale. Prezență constantă la festivalurile importante de folk, spirit dinamic, mereu în căutare de noi sensuri poetice și melodice, Adi Bezna își trăiește intens crezul artistic, fiind convins că arta cântului luminează și înfrumusețează orice ungher întunecat al vieții. Despre primele sale încercări compoziționale, întâlnirea cu poetul Adrian Păunescu, experiența cenaclului „Totuși iubirea”, starea folkului românesc și creația sa poetico – muzicală a vorbit într-un interviu acordat special pentru Agorapress.

–         Pe site-ul tău, la rubrica “Despre mine”, ai scris: “Despre mine sau cum am înțeles că trebuie să trăiești cu lupii laolaltă”. Cine sunt lupii și de ce este neapărat nevoie să conviețuiești cu ei? Nu există o alternativă ceva mai domestică?

– Eram într-un club în Piatra Neamț, unde un prieten de-al nostru, bun, a vrut să aducă acolo toate poveștile, de la un magnetofon la un casetofon sau pick-up, orice aveai ca suport muzical acasă. Puteai să mergi acolo și să asculti. Asta a fost ideea clubului. Să fie un club în care să vii, să pui ce vrei tu, să asculți o muzică bună, să te simți bine între prieteni, între oameni care gustă aceeași muzică.

Într-o noapte, am zis să facem un cântec și prietenul meu, Viorel Gheorghiu, un cant-autor foarte fain, din păcate nu mai cântă la ora asta, a zis să se numească „Cu lupii laolaltă”. Și am spus “Bă, dar nu vreau să fiu un cântec de dragoste, ci să fie un cântec de țară, hai să facem un cântec pentru oamenii care sunt aici”.

Am plecat de la un vers pe care un prieten bun de-al nostru, din păcate nu mai e în viață, și l-a adus aminte din tinerețe. Pe un perete din camera lui de studenție scria: „În orașul acesta cu flori de pomană, idioții îți zâmbesc și au față umană”. Mult mai târziu mi-am dat seama că e un vers dintr-un cântec al Survolajului. Mi-a plăcut versul ăsta și am spus să fie un cântec de țară. Am plecat într-o ordine firească, logică, de la sat, oraș, țară, lume.

– Mă gândeam că lucrurile astea semnifică faptul că trăiești într-o societate în care sunt mulți “lupi” care abia așteaptă să sară la beregată.

–  Asta este o poveste care a venit mult mai târziu. Nu neapărat la o maturizare a mea, la o înțelegere de viață a poveștii de viață așa cum o simt eu.  De fapt, am plecat de la legenda aia frumoasă cum că în fiecare dintre noi există doi lupi, unul alb și unul negru, cei doi lupi care te mistuie și pe care îi hrănești . Deci „Cu lupii laolaltă” are legătură cu lupul cel bun, ca să zic așa, din poveste, cu cel care își apără haita, cu cel care e credincios, cu cel care știe ce înseamnă sacrificiu, cu cel care nu-și trădează semenii. Dacă citim un portret al lupului în natură, descoperim foarte multe calități pe care ar trebui să le avem și noi oamenii. Despre mine, sau cum am învățat să trăiesc cu lupii laolaltă e o poveste simplă pentru că era cel mai ușor lucru de a povesti despre mine astfel încât să fiu perceput ca un om care își trăiește și își consumă  propriile drame, propriile fericiri, propriile aspirații, tristețile și nefericirile.

–         Te-ai născut la Baia Mare, fiind „în trecere” pe acolo, părinții fiind din Piatra Neamț. Ai făcut Liceul Militar de Marină la Constanța, dar în final te-ai stabilit la Iași, unde ai o familie frumoasă. Mereu ești plecat la diverse festivaluri de folk. Se poate spune că pentru tine există două feluri de „acasă”? Una stabilă, familială, iar cealaltă itinerantă? Cum se completează una pe cealaltă?

La Baia Mare a prins-o pe mama destinul. Acolo am stat două săptămâni, aveam șansa să mă înfieze un doctor, cel care a ajutat la naștere, dar mama n-a vrut să mă lase și am ajuns la Piatra Neamț, acasă la mine. Acolo am făcut o școală grozavă, o școală generală grozavă, o școală de cartier în care am învățat foarte, foarte multe lucruri, o școală care a răzbit ca performanțe, cu elevi care au mers mai departe, la nivel de olimpiade.

Țin minte că mă jucam în bălțile din cartier de pe străzile acelea care au atâtea amintiri pentru mine. Locuiam lângă fabrica de chirpici și fabrica de cărămidă. Mare parte din copilăria mea m-am jucat printre chirpici. Aveam trenul care trecea prin fața casei mele, era un tren care se ducea și căra cărămizile și chirpicii și aducea materie primă în fabrică. Acele străzi nu mai sunt acum.

Când să plec la liceu, am ales unul cu profil militar. Părinții mei fiind despărțiți, tatăl meu era ofițer de armată și a fost ambiția mea să ajung și eu ofițer. Voiam să ajung ofițer și să mă salute pe stradă. Am ales Liceul Militar de Marină din Constanța, unde a fost un regim greu, dar unde  am cunoscut oameni extraordinari acolo, oameni cu mare caracter, militari adevărați.

Acasă este un sentiment în care nu ești constrâns de pereți. Acasă este un sentiment în care te poți așeza la masă cu oameni faini, să poți să împarți un gând, un pahar de vin, o poezie, un cântec, o liniște, o neliniște, o tristețe, un vis.

Acasă e un sentiment pe care trebuie să îl porți după tine ca un melc. Trebuie să fii propriul tău melc ca să ajungi acasă având deja casa aia de sentimente și emoții în spinare. Îl povestesc de foarte mulți ani, cel puțin, de când colind și cânt muzică folk, pentru că a fost o perioadă în 92 – 98, când am cantat într-o trupă progresiv metal, trupa Teuton din Piatra Neamț, una din trupele cunoscute la vremea aceea. A fost o perioadă grozavă din viața mea acolo, alături de Adi Necula și de Costi Ignat. Din păcate Costi Ignat a murit la Colectiv. Mă rog, acasă este un sentiment care îți dă putere să îți  găsești liniștea, pentru că acolo, în acest acasă, chiar de colindat prin țară cu muzică, cu evenimente, găsești oameni care știu să prețuiască sentimentul acesta de acasă și să te facă să te simți ca acasă.

– Când și cum ai început să te apropii de muzică, să te îndrepți spre această zonă?

– În clasa a noua am facut primul cântec, în prima mea vacanță de liceu militar. În iarnă am fost acasă și am trăit drama adolescentului care a fost părăsit de iubită. Așa a ieșit primul cântec, numit „La mulți ani”, care a fost prima poezie scrisă de mine. Aveam 15 ani. Apoi, primul cântec pe care l-am cântat într-un spectacol a fost în sala de festivități a Fabricii de Cărămidă, la Piatra Neamț, cântec pe care l-am învățat de la Gil Ioniță.

–        Care au fost cele mai memorabile întâlniri și întâmplări din perioada Cenaclului Flacăra?

– Eram copil, aveam un radio mic, îl luam cu mine prin curte seara când era emisiunea Cenaclului Flacăra. Așteptam emisiunea aia, așteptam joia aia, vinerea fiind în reluare pe Radio România Tineret.

De atunci m-am definit într-un fel sau altfel. Îmi plăcea carisma lui Adrian Păunescu, pe care l-am şi cunoscut ulterior. Eu am intrat în Cenacul Flacăra în 1996, când era în varianta Totuși iubirea.  Am avut o poveste frumoasă de turneu de două săptămâni de zile. Piatra Neamț, Roman, Galați, Brăila, câteva sate, câteva comune pe lângă și ne-am întors înapoi la Bacău, apoi la Piatra Neamț. O poveste grozavă, excepțională.

Reușisem astfel să mă întâlnesc cu oameni pe care îi ascultam la radio, oameni excepționali pecum  Cristi Buică, pe Tatiana Stepa, pe Tavi Bud, pe Vasile Mardare, pe Emerich Imre.

– Care a fost relația ta cu poetul Adrian Păunescu și părintele fenomenului Cenaclul Flacăra?

– Mama mea a fost nevăzătoare în ultima perioadă a vieții sale. După nașterea mea a avut probleme și la un moment dat vederea a căzut de tot. Păunescu știa de faptul că mama mea nu vede, i-am povestit. Și ne-am întâlnit la un moment dat, eram undeva pe lângă Galați, într-o comună, eram la o masă după spectacol. Cânta o formație pe scenă în timp ce noi mâncam, era un clăpar și o vioară, nu mai țin minte. Iar tipul de la clapă era orb și m-am nimerit la masă exact în fața lui Păunescu. Păunescu a scris o poezie despre cei care nu văd, dar văd mai bine decât noi și simt mai bine. Și în timp ce scria, se uita la mine. Întotdeauna a fost o senzație de comunicare, nu știu, pentru mine a fost unul dintre oamenii cu carismă care se nasc foarte rar din punctul meu de vedere. Unul dintre oamenii care, indiferent ce se spune, cum se spune, cu ce o fi greșit, așa cum greșim fiecare în toate cele, sfere politice sau sociale, a fost un om care a făcut foarte mult bine.  Pentru mine a fost o întâmplare și va rămâne mereu unul dintre oamenii care m-au marcat în viață.

–         Din majoritatea cântecelor și cuvintelor scrise de tine transpare limpede un spirit mereu îndrăgostit. De feminin, de „iubirile necoapte din pahare”, de toamnă, de singurătăți… Cum e să trăiești aproape constant într-o lume a metaforei, cuvintelor meșteșugite, a veșnicelor îndrăgostiri, să redescoperi mereu sensuri noi unei vieți care pentru cei mai mulți dintre noi e un labirint de întâmplări cât se poate de banale?

– M-am păstrat viu pe insula asta de cântec de poezie, din dorința de a trece așa printre oameni. Cu poveștile astea, cu veșnica îndrăgosteală care poate părea puerilă sau ciudată la o vârstă, dar nu e așa, pentru mine cel puțin.

De curând mi-a apărut al patrulea album, “Bețivi de toamnă”, pentru că tot discutăm într-o toamnă acum. E un album la care țin foarte mult, unul dintre albumele la care am lucrat împreună cu Eugen Mihăescu, un mare musician. E un album făcut dintr-o singură piesă, așa apare pe CD, în care și poeziile mele recitate și cântecele sunt legate într-o poveste. Povestea cred că este cea care te ține ancorată în starea asta de care povesteai tu, cu îndrăgosteala. 

–         Faci parte din elita folkului românesc, fiind invitat la toate festivalurile importante. E un gen care pare a fi supraviețuit epocilor mai mult sau mai puțin „de aur”. Întotdeauna am avut impresia că folkul e o muzică a spiritelor tinere, neconvenționale, cu texte inteligente, multe având o structură poetică cu un parfum aparte. Cum se prezintă la ora actuală folkul în România, ce fel de public regăsești la concerte și care crezi că e secretul persistenței în timp a acestui gen de muzică?

• Nu știu dacă fac parte neapărat din elita folkului românesc, dar sigur am o identitate și cine ascultă muzică folk  a auzit. Sunt invitat la festivaluri  unde  mă regăsesc în acel sentiment de acasă. Dar sunt și multe festivaluri la care nu am fost invitat niciodată. Sunt multe lucruri pe care le-am inventat la un moment dat, sunt festivaluri pe care le-am creat. Cea mai frumoasă poveste din ultimii ani, de a crea o identitate în jurul stării de folk și de poezie, este Baricada, pe care am făcut-o împreună cu Adrian Mărgineanu și cu Dorin Pitariu de la trupa Ocru, cu Nicu Zota, cu Vasile Mardare, Cătălin Stepa, Ovidiu Mihăilescu, am făcut un proiect care a prins viață la un festival din Târgu Jiu.

Și dacă totul a mers și a funcționat frumos, am zis să o dezvoltăm. Pentru că după atâția ani de zile am făcut și Baricada Folk Brezoi, acolo unde este un fel de leagăn al muzicii bune românești. Vom vedea dacă mergem mai departe sau nu, dar cinci ediții le-am făcut cu oameni care au venit și care au fost lângă noi și contează foarte mult asta.

Folkul e genul de muzică ciudată, din perspectiva mass-mediei care nici n-o difuzează, nici n-o popularizează e foarte ciudată povestea asta. Cu toate astea e o muzică plină de cuvânt, de puterea mesajului. Contează foarte mult versurile. În ultimii ani s-au dezvoltat, au crescut evenimentele și festivalurile de muzică folk. Cred că sunt peste 60-70 de festivaluri de folk în România, iar asta pare incredibil, nu?
Povestea asta dintr-o chitară și un om, indiferent că e tânăr sau e mai matur, indiferent că e bărbat sau femeie, că e băiat sau fată va funcționa mereu, pentru că întotdeauna se va găsi o chitară la îndemână. Cam așa se începe muzica, cu o chitară pe care pui mâna pe ea și faci un cântec. Unele sunt mai naive, unele sunt de la început mai bune, unele sunt mai complexe. Exprimarea simplă între chitară și voce. Cred în puterea cântecului și nu neapărat a genului.

–         Cum pornești la drumul de creare a unui nou cântec, a unui nou album? Există un moment anume când simți că anumite cuvinte pot deveni matca unui cântec? Care sunt stările care te predispun la creație?

– Pe versurile lui Sorin Poclitaru am avut o poveste tare interesantă. Noi ne-am cunoscut  prin 2009-2010.  Am vreo câteva cântece compuse pe versurile lui Sorin la primă mână, adică am pus textul în față, cum e celebrul ȚCântecul celor Două IoaneȚ. L-am compus când mă părăsise o Ioană de-a mea  Și Sorin, ca să mă împace, în seara respectivă mi-a dus o foaie de hârtie. Eram în recital, am pus-o în față și am compus cântecul pe loc, uitându-mă la versuri.

Pentru mine creația e secunda aia în care, când îți vine cuvântul, îți vine și rostirea lui.
Pentru mine cântecul e un fel de a spune poezia, de a spune cuvântul într-un alt mod. Pentru că nu spui pur și simplu cuvântul, te gândești și te pregătești cum să-l spui.
E o oglindă până la urmă poezia pentru mine sau când găsesc o poezie, e un fel de oglindă a cântecului, pentru că în momentul în care îmi place și mă opresc la ea simt că trebuie să devină cântec și atunci dacă îmi place foarte mult, o și transform în cântec.

Poate să fie o poezie foarte bună în care să nu fie cântec, cum o văd eu. Poate altcineva de exemplu găsește un cântec excepțional pe versurile acestea Pentru mine, nu e oglinda unui cântec. Uite, am câteva cântece pe versurile lui Andrei Patras, un poet ieșean foarte fain și pe primele două albume, pe Bezna 2 și pe Bezna 3, am câte un cântec.

–         Dintre poeziile compuse de tine, care ar fi cea în care te regăsești în cea mai mare proporție, una pe care să o poți folosi drept CV artistic?

“Ca o pâine am plecat să găsesc tinerețea din bobul de grâu

Și am tot rătăcit printre lanuri străine de soare

Tot treceau oameni rupți pân’ la brâu, pân’ la brâu

Și rupeau colț din mine, și-mi cereau colț mai mare.

Ca o pâine pe masă săracă m-am pus

Și-a tăiat Dumnezeu o felie de soare

Și a presărat răsărit peste ce am apus.

Și așa am știut că am rost între pâine și sare.:

Eu sunt un om vesel de felul meu.  Uite cum era Tatiana Stepa, de exemplu. Era un om extraordinar de fain, un om extraordinar de vesel. Cu toată tristețea pe care o regăseai în cânticele ei și sărind peste dramele pe care le-a trăit, era un om extraordinar de vesel. Un om extraordinar de fain. Și de acolo am învățat ceva. așa cum am învățat de la fiecare, de la Doru Stănculescu, de la Horea Stoicanu, Sorin Minghiat, Viorel Gârbaciu, de la Tavi Bud, repet, Vasile Mardare, și prietenul și poetul Andrei Maftei.

–         Ce iubești și ce îți displace la societatea contemporană, mai ales în ceea ce privește raportarea ei la valoarea artistică?

– Mi se pare ciudat că sunt atâtea lucruri de valoare care trebuie promovate și care să fie în fapt bucuria celor care lucrează în presă sau instituții culturale. Să se bucure când descoperă oameni care sunt valoroși. Asta nu-mi place, că de multe ori sunt oameni care vor să taie aripile, cu tot cu zbor.
Sunt oameni care s-ar pricepe să organizeze foarte bine, sunt oameni care ar aduce bucurie sau înțelegere sau liniște chiar și prin tristețea pe care o promovează sau prin lucrurile profunde pe care le promovează. Viața nu e făcută neapărat numai dintr-un festival al bucuriei. Mai pierzi un părinte, mai pierzi un prieten, mai cazi la un examen… N-am ce să le reproșez, dar e greu de înțeles cum niște oameni care ar trebui să facă lucruri utile, de promovare a culturii, nu fac asta. Ce lasă moștenire oamenii ăștia care, lucrând în instituțiile respective, câștigă traiul, pâinea acea de toate zilele, dacă nu promovează lucrul de valoare? Trebuie să le fie rușine. Asta e singura problemă.

–         Cel mai recent album al tău are titlul „Bețivi de toamnă”. Cu ce soi de vin l-ai asorta și cu cine l-ai bea?    

– “Bețivi de toamnă” e un album tot despre mine, așa cum sunt toate. Face parte din poveștile de viață ale mele, sunt trăiri, sunt cântece pe care le cânt mai rar.  Povestea e frumoasă, dacă nu mă înșel singurul text care nu e al meu e al doamnei Mala Bărbulescu, un textier grozav al anilor trecuți din muzica ușoară românească și muzica folk. În rest, sunt poeziile și cântecele mele.  E o poveste frumoasă de la început până la sfârșit. Două poezii și câteva cântece legate așa, ca într-un sac, știi? Asta e povestea.

Paul LOVIN