Iasul mai detine in salba sa de personalitati, spirite care tin in stapanire si conservare fluidele spiritualitatii acestor locuri, legaturi cifrate cu arhaicul unor traditii, obiceiuri si credinte moldave de-a dreptul fascinante. Un astfel de om este Adina Hulubas, o tanara si sensibila cercetătoare ştiinţifica la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, al Academiei Române – Filiala Iaşi
Stefania Ureche: Când spunem specificul național al unei țări, la ce ne referim?
Adina Hulubas: Este vorba de viziunea aceea unitară asupra lumii pe care o are o anumită populație, cu variațiuni de la o perspectivă zonală la alta. De exemplu, este foarte ușor să vedem similitudini de practici între popoarele din jurul nostru. Mă gândesc la bulgari, la popoarele slave din nord și chiar mai departe, la slavii sudici, dar specificul național este dat de anumite tonalități și anumite sensuri particularizate. Nu trebuie exagerată niciodată unicitatea unui fapt de cultură, a unei practici, pentru că adeseori – și asta este una dintre bucuriile pe care le ai în meseria de etnolog – descoperi că în cele mai îndepărtate locuri de pe glob apar aceleași credințe, aceleași practici, așa cum se întâmplă la triburile de indieni din Canada, din Australia și așa mai departe. Este important să punem tot timpul în context; orice exagerare a unei valori are efect opus, întrucât duce lucrurile în derizoriu, iar oamenii devin sceptici și resping o formă laudativă a lucrurilor.
S.U. Cum definiți specificul național românesc?
A.H. Este uriaș domeniul acesta al folclorului românesc și, așa cum spuneam, este bine să evităm absolutizarea. Evident, primul gând care îmi vine în minte este acea formă deosebită a baladei Meșterului Manole și anume, zidirea unei ființe vii la temelia unui pod, a unei clădiri mari, a unei biserici sau chiar a unui baraj de apă. Întâlnim această practică pe toate continentele, inclusiv în țările din Vest, care sunt mai secularizate, precum Germania. Numai la noi ea a luat o formă atât de sublimată a sacrificiului pe care îl face Meșterul Manole. Specificul românesc ține de trăirea aceasta senină a rânduielilor vieții în ritm cu natura, pentru că dacă ne uităm la ritmicitatea sărbătorilor noastre, vom vedea un paralelism perfect cu modul în care se dezvoltă natura. Dacă pe 9 martie se bate pământul cu acele bote pentru a ieși căldura din el și a intra iarna, ulterior primele frunze care apar sunt imediat aduse în viața noastră de zi cu zi. La Florii aducem ramurile de salcie, la Rusalii aducem ramurile de tei, de Mărțișor punem șnurul pe care l-am purtat cel puțin câteva zile, în primii copaci înverziți și înfloriți. Această dorință de integrare în mersul naturii aduce, să zicem, specificitatea locului, care este foarte importantă din punctul de vedere al vitalității pe care încă o mai are; încă sunt practici active. Oamenii nu țin neapărat nevoia să-și explice de ce fac lucrurile acestea, dar, cu siguranță, simt nevoia. O să evoc exemplul claxoanelor de mașină de la nuntă. Oameni cât se poate de moderni, cât se poate de tehnologizați, în momentul în care pleacă la biserică cu mireasa și cu mirele simt nevoia să claxoneze. Mulți vor spune că vor să atragă atenția și că este un gest de condamnat, în sensul că generează o poluare fonică în oraș, dar, în subconștientul colectiv, în memoria aceasta culturală neconștientizată de ei, nevoia de a face zgomot este echivalentă cu îndepărtarea spiritelor rele, care, de obicei, sunt atrase de perioadele de trecere, atunci când statutul unei persone nu e clar. La Anul Nou se poate observa același motiv – dăm cu petarde pentru a alunga răul. Aceste exemple sunt importante, întrucât ne arată că tipul nostru de societate încă păstrează active niște practici, niște credințe care pot fi urmărite înapoi în timp câte o mie, două mii de ani. Dar încă o dată mai zic, nici asta nu e numai la noi; toate țările din fostul bloc sovietic au această capacitate de a îmbina în viața profană, elemente sacre, ale credințelor magice și poate explicația stă în religia ortodoxă, pentru că, așa cum știm, la noi nu a ajuns nici Inchiziția și nici nu a existat vreo acțiune foarte puternică împotriva practicilor culturale; preoții au dat dovadă de mai multă toleranță, iar aceste practici au putut să supraviețuiască.
S.U. În ce fel s-a schimbat raportul dintre valorile tradiționale românești și cele de „import”, ca să le spunem așa?
A.H. Nu există un raport propriu-zis și nu cred că s-a schimbat. Este la fel ca și în cazul practicilor religioase, o existență paralelă a acestora; depinde, până la urmă, de influența pe care o are asupra ta un lucru. Dacă te impresionează filmele americane în care vezi că se aruncă buchetul miresei și ți se pare un moment deosebit, atunci îl introduci în ceremonialul de nuntă. Totodată, mama îți impune practica găinii și, iată, iese o amestecătură de obiceiuri, dar fiecare are evoluția lui. Nu există, practic, o contaminare între ele.
S.U Apropo de acest mod inconștient de a face anumite lucruri, de ce merge omul de la oraș la muzeul etnografic? Este vorba despre o nostalgie a originilor, o încercare de recuperare a unor valori tradiționale?
A.H. Cu siguranță. Unora dintre ei le vorbește chiar despre copilărie, pentru că, să nu uităm, suntem abia la începutul procesului de urbanizare; nu putem să pretindem că avem în spate prea multe generații de orășeni, și atunci, fie că noi am locuit la țară în prima parte a vieții și am venit la serviciu în oraș, fie că am copilărit la bunici, acea lume tihnită care urmează rânduiala cosmică, de care vorbeam, ne creează, pe de o parte, o stare de siguranță, de confort, și, pe de altă parte, ne dă posibilitatea să ne întoarcem la acel paradis pierdut, la nostalgia despre care vorbeați. Pe de altă parte, este important să privim și din punct de vedere sociologic lucrurile. Uitați-vă cât de la modă sunt acum motivele etno, ce amploare a luat așa-zisa ie. Oamenii spun „ie” la orice, chiar și la o cămașă importată din China. Important este că sunt cusute pe ea niște flori, niște elemente care aduc aminte vag de cultura populară. Trebuie să ne gândim la cultura tradițională ca la o sursă permanentă de inspirație, iar designerii noștri reiau aceleași motive, aceleași croiuri, pentru că știu că vor avea succes garantat atâta timp cât se păstrează în memoria culturală acest tip de veșminte. De multe ori se ajunge la adevărate crime culturale, pentru că se merge prin sate, se recuperează piese valoroase, dar care sunt decupate și integrate în rochii moderne, în sacouri ș.a.m.d., ori acea piesă, din punct de vedere etnografic, este o pierdere și nu mai poate fi refăcută.
S.U. Reprezintă Iașul un teren favorabil cercetării în domeniul dumneavoastră?
A.H. Absolut. Toată Moldova este fascinantă. La Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei, care se află în institutul la care lucrez, avem o sumedenie de informații culese din toate cele 8 județe ale Moldovei, precum și din Iași. Întotdeauna există posibilitatea de a găsi elemente surprinzătoare, arhaice, dacă știi să pui întrebări, pentru că oamenii de la țară te cântăresc în câteva secunde, își dau seama foarte repede dacă meriți timpul lor sau nu și dacă vii cu o atitudine nepotrivită și cu întrebări care nu dovedesc o cunoaștere din interior a culturii tradiționale, poți pleca acasă spunând că nu mai este nimic, că toată lumea este modernă și cam atât. Deci ține de o foarte bună pregătire a cercetătorului când merge pe teren să poată găsi informația. Acum câțiva ani, la 13 km de Iași, în satul Mânzătești, care este legat de Iași prin autobuze din jumătate în jumătate de oră și toată lumea lucrează în oraș, am găsit niște rituri impresionante de simulare a morții copilului pentru a-l salva: acesta este dat de-a dura peste mormântul unei rude pentru a păcăli moartea și a o convinge că acel copil s-a dus și să-l lase în pace ca să se înzdrănevească. Oriunde putem găsi astfel de practici, pentru că este vorba de acea societate care încă are puternice coordonate rurale.
S.U. Povestiți-ne puțin despre modul în care se realizează cercetarea propriu-zisă în cadrul departamentului dumneavoastră.
A.H. Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei a fost înființată în 1970 de profesorul Ion H. Ciubotaru de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” și la baza ei a stat un chestionar de 1175 de întrebări din toate domeniile culturii tradiționale, care a fost trimis pe teren, în 800 de localități selectate de domnul profesor; 600 s-au întors, au fost completate cu ajutorul preoților, a învățătorilor și a profesorilor din sate. Pe baza acestor chestionare și a informațiilor strânse, s-a făcut un plan pentru anchetarea directă. Știind că pe teren există, să zicem, „mânecile moașei”, s-a plecat pentru acest obicei și nu numai, într-un anumit sat. Anii au trecut, s-au adunat peste 300 000 de documente etno-folclorice, iar arhiva de la Iași a devenit cea de-a trei arhivă că mărime din țară, deosebit de valoroasă, din care continuăm să publicăm materiale inedite. Există 2 faze ale cercetării: transcrierea de pe benzi și publicarea în cărți a materialelor care au fost culese începând cu anii ’70, respectiv plecarea noastră pe teren acum, în 2017, și compararea datelor pe care le avem în arhivă cu ceea ce încă se mai crede și se mai face astăzi. Sunt publicate articole științifice, ținem foarte mult să apară și în străinătate, pentru a integra cultura tradițională în alte manifestări din lume, conferințe.
S.U. Cum ați vedea introducerea în programa școlară a unui obiect numit „Introducere în etnologie și folclor”?
A.H. Întrebarea aceasta este o minge la fileu pentru mine, pentru că în urmă cu doi ani, în urma unei conferințe anuale, numită „Cum și de ce poate fi predat folclorul?”, organizată de departamentul nostru, care este, de fapt, un workshop, am inițiat un memoriam pentru Ministerul Educației exact pentru schimbarea modului depășit, limitat și adeseori plin de erori în care se predau acum textele de folclor literar și introducerea unui opțional de cultură tradițională. Evident, răspunsul a fost evaziv și, din păcate, un succes propriu-zis nu am avut. În schimb, a fost un succes de presă: foarte multe site-uri de știri au preluat acest demers și s-a popularizat intenția noastră. Miorița este, poate, una dintre creațiile cele mai afectate de această perspectivă defectuoasă de a fi predată. Zilele acestea este foarte vizibilă o tânără de la București care a declarat că ea nu îl predă pe Mihai Eminescu, nici pe Ion Creangă, nici baladele populare, pentru că nu este potrivit pentru copii un asemenea material de studiu. Este datoria profesorului să îl facă atractiv, să îi ghideze pe cei mici indiferent de asemenea creații. Și Eminescu, și Creangă și folclorul, și mai ales folclorul, poate fi făcut pe înțelesul elevilor încă de la grădiniță. La acest atelier avem profesori și din mediul universitar, si din cel preuniversitar, dar și de la grădinițe, care vin și ne spun cât de încântați, de curioși și de dependenți au devenit copiii de această informație de cultură tradițională. Din păcate, este eșecul profesorului și nu neapărat programa este cea în care trebuie să dăm cu pietre.
S.U. Care a fost motivația dumneavoastră atunci când ați decis să deveniți cercetător în acest domeniu?
A.H. N-am știut că voi ajunge cercetător, dar un lucru știam cu siguranță; că eram fascinată de domeniul folclorului românesc, pe care nu l-aș fi cunoscut crescând în mediul urban dacă nu ar fi fost o profesoară de limbă română la liceu. E vorba de doamna Mariana Chirița de la liceul Spiru Haret din Tecuci, care avea grijă, apropo de programa școlară, care nu este atât de restrictivă până la urmă, să introducă întodeauna o perspectivă din aceasta folclorică în discuție. Fie că ne preda Sorescu sau Blaga, se găsea câte o conexiune posibilă și, încetul cu încetul, m-am îndrăgostit de acest domeniu, iar când am venit la facultate, cursul opțional de etnologie ținut de domnul profesor Ion H. Ciubotaru a fost acea revelație pe care o așteptam și de care aveam nevoie. Ulterior, am făcut licența în domeniul folclorului literar și de aici lucrurile s-au așezat de la sine. Am dat examen pentru asistent de cercetare la Academia Română și iată că au trecut 14 ani deja.
S.U. În realizarea căror proiecte vă canalizați energia momentan?
A.H. Sunt multe proiecte în care ne angajăm; unele țin de valorificarea arhivei de folclor și acestea sunt cele prioritare, dar este important să fim atenți și la ceea ce se întâmplă în jur, iar șansa de a reprezenta România la congresele UNESCO în 2016 în Croația și Polonia, respectiv anul acesta urmează în Bosnia și Herțegovina, este mare, pentru că am ocazia să compar situația de la noi cu ceea ce se face în alte țări, atât pentru conservarea, cât mai ales pentru transmiterea la noua generație a culturii tradiționale. Sunt fel de fel de linii de finanțare asigurate de Ministerul Educației și chiar de Comisia Europeană, care ne stimulează în permanență, dar baza, matca noastră, o constituie materialul care s-a adunat în arhivă. De la el plecăm întotdeauna și încercam să-l punem în circulație cu o interpretare de profunzime.
Stefania URECHE
Adina Hulubaş este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, al Academiei Române – Filiala Iaşi. Doctor în filologie din anul 2008 cu lucrarea „Trasee initiatice in folclorul literar românesc. Structuri stilistice”. Publicată în volum, aceasta a fost distinsă în anul 2011 cu premiul „Gheorghe Brătianu” al Academiei Române – Filiala Iaşi
