Despre prietenii şi cunoscuţii lui Dumitru Sinu (nea Mitică din Arizona) se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere.
460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui. Aşa este şi inginerul Nicolae Stoicoiu, pe care Mitică Sinu l-a cunoscut pe pământ american, în California, unde se derulează fimul amintirilor sale în acest episod al foiletonului vieţii de emigrant.
Doi olteni, doi fraţi, două profile!
Nicolae Stoicoiu venise împreună cu soţia sa Mărioara să-şi viziteze fratele mai mic, la Calgary – medicul Traian Stoicoiu, un chirurg renumit în Canada, în acel timp. Că intenţionase sau nu să rămână în afara graniţelor României, nu se ştie, dar ştim sigur de la domnul Sinu că el a făcut-o, stabilindu-se pentru o vreme pe continentul nord-american.
Fraţii Stoicoiu erau olteni şi proveneau dintr-o familie onorabilă din Gorj. Ambii – intelectuali, urmând cursurile universitare în perioada interbelică, simpatizează cu mişcarea legionară, dar nu fac parte niciodată din rândurile acesteia. În mod cert, simplul fapt că au cochetat cu doctrina grupării legionare nu i-a absolvit de trecerea tăvălugului comunist peste vieţile şi profesiile lor, ceea ce le-a influenţat, fără îndoială, destinele.
Nicolae, cel mai mare dintre ei era inginer; fusese coleg de facultate cu soţia lui Alexandru Bunescu, Sonia – cuplul pe care Mitică îl cunoaşte în lagărul din Iugoslavia şi cu care leagă o prietenie pe viaţă, şi cu Traian Niţescu, ilustrul director şi inventator român de la Petrofina, o prestigioasă companie din domeniul petrolier. Niţescu, minte luminată, spirit intreprinzător şi organizatoric de excepţie era supranumit Napoleonul petrolului, fiind foarte apreciat pentru seriozitatea şi meritele sale. Iată că atât familia Bunescu cât şi Traian Niţescu, colegii şi prietenii lui erau demult plecaţi pe drumul pribegiei când Nicolae Stoicoiu ajunge la nea Mitică, în Long Beach, California.
Pe doctorul Traian Stoicoiu îl cunoscuse Mitică Sinu la Cluj, unde era şi asistent universitar. Părăsise România cu mulţi ani în urmă. Trecuse graniţa ajutat de un fotbalist de origine maghiară din Cluj, Iuliu Bodola, cu care se împrietenise după ce o operase pe mătuşa acestuia…Traiectoria vieţii lui în exil s-a înscris în câteva coordonate interesante: Ungaria – Austria – Franţa şi în cele din urmă, Canada.
Cei doi, Traian şi Nicolae Stoicoiu mai aveau un frate, Virgil, pe care nea Mitică îşi aminteşte că-l întâlnise la Paris, dar nu cunoştea detalii despre el, decât că, spre deosebire de ceilalţi doi, care erau nişte pragmatici înnăscuţi, acest al treilea fiu al familiei Stoicoiu era implicat în politică.
Doctorul Stoicoiu îşi aduce fratele şi cumnata, sosiţi de curând din România în vizită la nea Mitică, la Long Beach. Perfecţionist până în pânzele albe, inginerul Stoicoiu era o persoană foarte tipicară, nu chiar uşor de tolerat: “Până şi modul în care soţia felia pâinea trebuia să fie perfect!”- îmi relatează zâmbind nea Mitică. Traian, care era total diferit de fratele său şi totodată unul dintre cei mai buni chirurgi din Canada, îi spusese că nu avea timp şi nervi să se ocupe îndeaproape de oaspeţii sosiţi din ţară, aşa că îi duce pe Nicolae şi Mărioara la Long Beach şi îi lasă pe mâna prietenului său, spunându-i fără rezerve: Eu nu mă pot înţelege cu el, e un pisălog! Ţi-l las ţie!
“Ăsta nu-i inginer, Mike, ăsta e doctor!”
Cum prietenia dintre Dumitru Sinu şi Traian Stoicoiu era una de excepţie, fratele medicului este primit cum se cuvine şi tratat ca un oaspete ales de către nea Mitică. Într-una din zile, acuzând dureri de spate, Nicolae Stoicoiu este dus de către Mitică la un doctor american de origine texană, cu care prietenul meu octogenar avea o relaţie foarte bună, în vederea efectuării unor investigaţii medicale.
Frenchy! – acesta era apelativul folosit de către medicul american atunci când era cu Mitică Sinu, la cafea. Pentru că aproape zilnic cei doi tăifăsuiau lângă o ceaşcă de cafea, la vreun local din oraş. “Domnule doctor, eu v-am spus de zece ori că sunt român!” – venea replica prietenului meu, ori de câte ori doctorul îi zicea astfel, din dorinţa-i snoabă de a fi auzit că vorbeşte franţuzeşte. Voia să arate celor care se aflau prin preajmă, că el, doctorul american, proprietar al unui spital, a şase clinici şi al câtorva ansambluri de apartamente (condomenii) în California acelor timpuri, mai are în plus şi această virtute de vorbitor de franceză. O reconfirmare a faptului că snobismul nu şi-a ales niciodată adepţii pe criterii tabu, şi că nu ţine cont nici de poziţia socială, nici de condiţia materială.
“Ieşea cu mine să vorbească franţuzeşte – continuă istorisirea Dumitru Sinu – iar eu, deşi aveam hotelul pe atunci, mai lucram în timpul liber şi la el la spital, mai mult pentru socializare. Îi plăcea să impresioneze, rupând câteva cuvinte şi expresii într-o franceză stâlcită”.
Când au ajuns la cabinetul medicului, Nicu Stoicoiu a fost chestionat asupra durerii care îl supăra. Pentru a fi cât se poate de explicit, inginerul a cerut o foaie de hârtie şi un creion şi în câteva minute, a desenat corpul omenesc într-o prezentare perfectă, indicând cu abilitate de medic locul unde acuza durerea. Aflând că este inginer şi, pe bună dreptate, uimit de acurateţea cu care românul îi redase din punct de vedere anatomic locul afecţiunii, medicul exclamă impresionat: Ăsta nu-i inginer, Mike, ăsta e doctor! – şi i-a prescris apoi un tratament.
“Dă-i apartamentul trei luni pe gratis!”
Deţinător al unui spital, al mai multor clinici şi apartamente, a 30 de acri de pământ pe care-i cumpărase împreună cu actorul Bob Hope, doctorul acesta, pe cât era de bogat, pe-atâta era de zgârcit.
Bonusurile nu făceau parte din practicile sale stimulative sau de recunoaştere a meritelor, în relaţia cu angajaţii. Nea Mitică, indignat de atitudinea aceasta care reliefa zgârcenia şi permiţându-şi o discuţie mai lejeră, îl întreabă într-o zi, foarte curios de răspunsul ce-l va primi: “Domnule doctor, de ce nu dai şi dumneata un bonus simbolic, măcar de Crăciun angajatilor pe care îi ai? Nu mie, că nu am nevoie, dar la amărâţii ăştia cu care lucrez…” Ştii de ce nu le dau?- a venit răspicat răspunsul acestuia – pentru că te fură! Mirat, Mitică încearcă să se dumirească asupra suspiciunilor doctorului şi continuă: “Ce să fure, domnule? Hârtia de la toaletă? –«Vezi că ştii?» – a răspuns zâmbind doctorul, şi într-adevăr am observat ulterior că fiecare lua tot ce se putea, inclusiv hârtia de toaletă!”
Având în vedere dorinţa lui Nicolae Stoicoiu şi a soţiei sale de a rămâne în California, Dumitru Sinu a trebuit să se îngrijească apoi de găsirea unei locuinţe pentru cei doi soţi, care nu aveau copii. Îşi aminteşte că doctorul la care fuseseră avea un complex de apartamente şi întâmplarea făcea că Mitică o cunoştea chiar pe doamna care se ocupa cu administrarea lor, şi care ocupa funcţia de manager al complexului.
Astfel, a doua zi după vizita la cabinetul medicului, îl ia pe Nicu Stoicoiu şi pleacă împreună la această doamnă, rugând-o să-i recomande un apartament: “Aveţi un apartament pentru dânsul? E cam sărac – îi spune amicul meu – plătesc eu, dar dorim un apartament modest, curat şi cât mai ieftin!”
Din păcate, nu aveau liber un asemenea apartament, doar unul mai scump, situat pe malul oceanului, cu vedere la mare şi cu toate dotările necesare unui trai decent, însă acela costa, nu glumă!
“Cam scump…” – spune Mitică, ştiind că inginerul Stoicoiu nu are posibilităţi materiale în acel moment iar el, oricât ar fi vrut să-l ajute, nu-şi permitea să-i închirieze o locuinţă prea scumpă. Atunci doamna manager, cunoscându-l pe Mitică şi văzându-i bunele intenţii l-a sunat pe doctor: A venit Mike cu prietenul lui şi vor un apartament, domnule doctor, dar noi nu-l avem decât pe cel de pe malul oceanului. Mike îmi spune însă, că e cam scump…. Aflând că este vorba despre inginerul cu care fusese Dumitru Sinu la el la cabinet, doctorul îi uimeşte pe toţi şi vine cu o soluţie nebănuită de nimeni: Dă-i apartamentul trei luni pe gratis! Mirat de atitudinea partenerului său de conversaţie în limba franceză, nea Mitică, bucuros că problema locuinţei familiei Stoicoiu se rezolvase, îi mulţumeşte respectuos doamnei respective, spunându-şi însă în sinea lui: “Auzi măi, nu dă un bonus de 10 dolari la angajaţi şi acum îi dă la ăsta apartamentul pe gratis, pe marginea Oceanului? !”
Fireşte, se pot face tot felul de supoziţii în ceea ce priveşte atitudinea doctorului vis á vis de inginerul Stoicoiu… Să fie acele fire invizibile care-i leagă uneori pe cei ce au anumite deprinderi oarecum asemănatoare, în speţă – un zgârcit notoriu – în persoana doctorului – şi un pisălog perfecţionist, cum era catalogat Nicolae Stoicoiu de însuşi fratele său? Sau zgârcenia doctorului să fi cedat în faţa inteligenţei pe care a admirat-o în atitudinea şi scânteia ce a intuit-o în mintea inginerului român? Rămâne la latitudinea fiecăruia să tragă concluziile, dar adevărul nu-l va şti niciodată nimeni, decât însuşi onor’ domnul doctor!
Copiii, punţi de suflet între prieteni …
Familia Stoicoiu a locuit în acel apartament timp de doi ani. Primele 3 luni au stat pe gratis iar după aceea au plătit o sumă modică. Deşi nu se cunoscuseră cu Mitică Sinu, cei doi soţi s-au bucurat din plin de sprijinul lui, după ce au hotărât să rămână în California. Nu era simplu să te descurci aşa uşor într-o ţară necunoscută, într-o lume diferită de cea în care ai trăit o parte considerabilă din viaţă şi mai ales, să te trezeşti dintr-o dată al nimănui: fără mamă, fără tată, fără prieteni – cum adesea se obişnuieşte să se spună în astfel de situaţii.
Cei doi soţi erau fericiţi că în familia Sinu găsiseră nu numai prietenia dezinteresată, dar mai ales privilegiul de a sta în preajma celor mici, pentru că Sandra şi Nicolae erau pe-atunci doar nişte copilaşi, iar lor, Dumnezeu nu le rânduise să aibă parte de bucuria copiilor. Stoicoiu vorbea zilnic la telefon cu Mitică Sinu şi se întâlneau ori de câte ori le stătea în putinţă, în familie, pentru că doreau să vadă copiii, să se joace cu ei şi să fie cât mai mult în preajma lor…
După câtva timp, Mărioara şi Nicolae Stoicoiu s-au mutat într-un alt stat. Au continuat să-şi telefoneze şi să se întâlnească atunci când era posibil. De cele mai multe ori însă, mergea familia Sinu la ei, cu copilaşi cu tot. Se înţelegeau tare bine cele două familii. Există momente în vieţile fiecăruia dintre noi, în care simţim mai mult ca orice pe lume, nevoia de a ne bucura de prezenţa, de apropierea şi sinceritatea unor prieteni adevăraţi.
De fiecare dată când ştia că familia Sinu urmează să-i viziteze, Nicu Stoicoiu îl suna de nenumărate ori pe nea Mitică, întrebându-l doar atât: Ce faci, domnule? N-ai plecat încă? Dar nimeni nu se supăra pe el, ce dacă era pisălog?!
Aflu în final de la Dumitru Sinu că Nicolae şi Mărioara Stoicoiu s-au întors în România. Erau destul de în vârstă şi când veniseră în Long Beach, aşa că la revenirea în ţară aveau o vârstă destul de înaintată. În România le-au lasat nepoţilor moştenire toată agoniseala strânsă pe parcursul vieţii. Au părăsit această lume plecând spre cele veşnice de pe pământul românesc, fiind înmormântaţi amândoi, acasă…
Octavian D. Curpaş
