La începutul anilor 90, unii posesori de PC și o imprimantă au descoperit că pot face un bănuț frumos tehnoredactând și tipărind diverse lucrări studențești, de la simple referate la lucrări de licență. Ulterior, alți indivizi, cu un simț de business ceva mai dezvoltat, au intuit că industria tipăririi și multiplicării de cursuri, cărți, manuale, teze de licență sau doctorat va lua un avânt uriaș. Așa au apărut la Iași primele firme, PIM și Ștef Copy, care au acaparat toată piața de profil, făcându-i pe micii întreprinzători de apartament să dispară. Mii de elevi, studenți, profesori, oameni de toate categoriile au îngroșat rândurile clienților, făcând afacerile centrelor de multiplicat să prospere enorm. După o lungă perioadă în care patronii și-au umplut buzunarele cu vârf și îndesat, chiar și din tarifele modice, de 25 de bani o pagină printată, la PIM s-au instalat lehamitea, amatorismul, lipsa de empatie față de clienți, zeflemeaua și sictirul angajaților. Experiența unui ieșean care a dorit să tipărească o ediție limitată a unei publicații personale este elocventă în privința bramburelii și plicitiselii care domnește la mult lăudata PIM. Dialogul purtat cu angajații de acolo e demn de Caragiale.
“- Bună ziua! Unde pot scoate niște ziare?”, “- Mergeți acolo!”. “Acolo” găsesc vreo 3 personaje stupide, care își ridică ochii o fracțiune de secundă și apoi revin brusc cu ochii în monitoare, ca și cum clientul ar fi marfă neglijabilă. În jur, un singur client cu care casiera schimba chewing gum și glume răsuflate, povestește clientul.
“- Domnișoară, unde pot scoate niște ziare?”. “ – Să vedem de care”. “ – Sunt mai multe tipuri?”. “ – Nu, da’ să vedem cum le scoatem”. Îi explic că vreau câteva ziare într-un format tabloid și îmi spune: “- Apoi nu aici, sus la tipografie”. Ajung la etaj și dau de vreo 5 ochelariști cu aburi de IT – iști scăpătați la primul job, care după niște iscodeli tâmpite mă trimit din nou la parter. Ajung să am fobie la fața casierei cu care dau din nou ochii, ca de data asta să îmi spună că de scos trebuie să merg jos, lângă casierie, tocmai de unde un ins bătrân mă trimisese “acolo”.
“ – Doamnă, de acolo am venit prima oară, că mă trimisese un satrap bătrân”.
“ – Apoi, cu siguranță nu este angajatul nostru. Poate o fi intrat pe acolo”. Intru pe ultima poartă a făgăduinței. În hala respectivă, un tip bărbos și ursuz îmi aruncă niște priviri într-o doară și după 5 minute în care probabil că aduceam cu vreun intrus rătăcit, mă întreabă autoritar “ – Pe cine căutați?”. Cum mi se umbrise și ultima urmă de umor, îi spun sec care-i treaba. Tipul îmi arată vreo câteva mostre de hârtie igienică lucioasă, mată, creponată, numai hârtie de ziar nu, ca într-un final să îmi înfățișeze, ca un ultimatum, un cearșaf de coală cu care puteam să fac un cort. “ – Da, grosimea hârtiei ar fi ok, dar această coală e dublă. Nu ați putea să o secționati în două și ar ieși doua ziare dintr-o coală?”. “ – Nu, pentru că aparatele astea au și ele un reglaj. Vă costa 180 de lei”.
După cateva ore, se pare că reglajul s-a modificat sau a intrat la apă, pentru că cineva din secție mă sună și mă anunță laconic că a reușit să facă cum i-am sugerat și prețul este undeva la jumătate.
Revin a doua zi dupa marfă. La casă mă întâmpină afabilă o casiera grizonată. “ – Prețul este 96 de lei, dar dacă nu vă fac bon pe manoperă, vi le fac pe copii color, este 97”. “ – Cum este 97?”. “Păi trebuie să socotesc”. După un schimb de replici, așa de 1 leu diferență, gospodina de la PIM îmi scoate un bon de 96 de lei. “ – Eu de abia am întrat în tură, domnu’, și trebuie să am o zi bună”, adică nu mă mai bate la cap cu întrebări de client.
Dincolo de aceste secvențe de râsu – plânsu’ din filmul a două zile de interacțiune cu „profesioniștii” de la PIM, rămâne impresia de miștocăreală care începe să definească activitatea acestora. Bazate pe faptul că, oricum, clienții curg gârlă, centrele fiind amplasate în zone de mare vad comercial, atât PIM, cât și Adi Center au lăsat mult din nivelul calității care le-au făcut celebre cândva. Solid poziționată pe piață, PIM nu-și mai bate capul cu respectul față de consumatori, absența alternativelor aducându-i pe aceștia tot în fața angajaților blazați, dezorganizați, care fac o treabă de mântuială, încât începi să fii nostalgic după entuziasmul și amabilitatea celor care, departe în anii 90, îți tipăreau referatele la o amărâtă de imprimantă, într-o cameră de cămin studențesc din Tudor sau Codrescu.
Paul LOVIN
