În timp ce ieșenii trăiesc cu fantasma construirii noului Spital Regional de Urgență, vechile ziduri ale Spitalului Sfântul Spiridon ascund o realitate infectă, în care disprețul, nepăsarea și aroganța personalului medical au devenit cronice.
Un spital sufocat de mizerie, indolență și lipsa spațiilor necesare practicării unui act medical decent. Asta înseamnă în acest moment cel mai mare spital al Iașului și al Moldovei, aflat la un pas de prăbușire, la propriu. În atmosfera deprimantă a clădirilor de un cenușiu perpetuu, sute de pacienți își trăiesc blestemul bolilor, suferința lor fiind amplificată de umilința la care sunt supuși de cei care ar trebui să le aducă liniște în trup și suflet.
O zi obișnuită la secția de Cardiologie Intervențională. Înșirați pe scări, zeci de vârstnici așteaptă în picioare șansa intrării în atenția unui medic. Cu inima strânsă, și-așa obosită de chinul bolii, privesc resemnați spre ușile cabinetelor din care iese, din când în când, câte o asistentă cu tot felul de acte care trebuie semnate, ștampilate, parafate, cercetate de o mie de ori. “Nu avem ce să vă facem. Mergeți la alt spital sau sunați la noi și vă programați, că doctorii noștri sunt ocupați pe saloane. Nu știu, încerc să vă fac o concesie, să văd dacă găsesc vreun doctor liber pentru o consultație. Cine v-a zis să veniți la noi? Ei, da, ăștia de la Maxilo Faciale pasează tot timpul bolnavii la noi ca să scape”. Așa sună replicile repetate obsesiv bătrânilor care nu știu ce să mai facă. Îngrămădiți precum refugiații de război, singurul lor sprijin le rămâne bastonul senectuții. Din partea medicilor, nici o șansă.
Invitat să vadă realitatea din propriul spital, managerul Dan Timofte a dat bir cu fugiții. E un om ocupat. Face bani frumoși din trei surse: șefia Spitalului Sfântul Spiridon, profesia de medic chirurg și consultațiile acordate la o clinică privată. N-are timp pentru a vedea lugubrul peisaj al unui spital abandonat în ghearele morții. Pentru că la Spiridon ori mori, ori trăiești printr-o minune, la care medicii nu au nici o contribuție. Pe unii îi vezi fumând relaxați, sprijinind ușile de la intrările în clinici.
Sub privirile lor, curtea spitalului e o junglă. Locurile de parcare pentru persoanele cu handicap sunt inutilizabile, garduri de fier fiind plantate exact în perimetrul destinat accesului mașinilor. Alte mașini, ale personalului medical, blochează complet curtea, parcate bară la bară. Un bolnav aflat într-un cărucior n-are nici o șansă să se deplaseze de la o secție la alta, darmite o ambulanță care să preia un pacient!
În loc să fie un tărâm al vindecării, Spitalul Sfântul Spiridon s-a transformat într-o închisoare gemând de suferință. Un loc al tristeții, al eșecului administrativ și profesional. Un spațiu care te duce cu gândul la Purgatoriu, o zonă în care picioarele tot mai slăbite ale bolnavilor nu mai reușesc să recunoască drumul spre casă, cedând în fața mizeriei și ignorării.
Peste toate acestea, bătrâna biserică din curte măsoară timpul către moarte prin dangăt răzleț de clopot. Un refugiu spiritual, singurul care oferă alinare suferinței de zi cu zi a celor care își ispășesc păcatele bântuind fantomatici pe la ușile medicilor.
Paul LOVIN
