Într-un județ despre care prea mulți politruci vorbesc la superlativ, prezentând doar realizările din Zona Metropolitană, există și comune în care viața se desfășoară după reguli și tipare de acum un secol în urmă. Într-o astfel de realitate de neimaginat au pătruns și reporterii AgoraPress. În acest județ îngropat în mizerie și sărăcie, prosperitatea pare să fi fost rezervată doar marilor comune și micilor interese locale, iar restul județului se zbate într-o sărăcie cruntă, într-o atmosferă de abandon și uitare. O primă incursiune în acest colț de lume a avut loc în weekend, pe traseul Iași-Letcani-Jijia-Iacobeni-capăt de linie Andrieșeni.
Pe tot parcursul acestui traseu te urmareste un peisaj suprarealist, cu stuf de-a stânga si dreapta trenului, halte abandonate în care ți-ar fi frica sa cobori din tren dacă neșansa vieții n-ar fi făcut sa te nasti și sa trăiești pe acele coclauri uitate de lume. Odată ce pătrunzi în această parte a județului, te copleșește un peisaj de o sărăcie despre care îți este greu să te pronunți sau să o accepți. De-a lungul traseului, un tren care parcurge această rută pare mai mult un martor tăcut la decăderea unei regiuni uitate de orice fel de civilizație decât un mobil care te duce către o destinație așteptată. Haltele, desprinse parcă dintr-un film de groază, deși în ruine, au fost „împrospătate” de autoritățile locale cu adăugiri „utile”: niște veceuri de tip rural, plasate strategic lângă panoul de informare, semn că ai ajuns într-o „halta civilizată”. În lipsa unui refugiu mai decent, călătorii, de multe ori, se adăposteau în acele toalete, devenite pentru localnici un simbol al „modernizării” zonei.
“Am fost tractorist la CAP. Saivanele astea de la Ferma 5 Movileni le -o luat un milițian. Or fost pamanturile boierilor și după ce-or plecat Ceaușescu, astia care au venit la putere, or zis ca dau câte o mie de metri de pământ la tineri. N-or dat nimic și nimic s-o ales de pământ. E lăcomie mare, de parca or lua cu ei ceva din toate astea în mormânt. Acu vindem pământu la străini, ca noi nu facem nica pentru el, decât îl lasam parloaga”, ne spune cu amărăciune un bătrân și se ridica strângând ca pe ziua de mâine o punga cu medicamente. “Apoi, călătorie plăcută sa aveți, sefu!”, ne urează bătrânul, aruncându-și ochii pe dealurile părăsite ce se întind în fața sa.
Traseul de la Letcați spre Andrieșeni devine o adevărată oglindă a sărăciei românești, fixată în timp de regimul ceaușist și de tranziția lentă și dureroasă către o democrație falimentară moral, economic și social. Pătrundem și mai adânc în aceste locuri izolate, unde turmele de oi sunt păzite de câini mici, pechinezi, iar pe marginea drumului se profilează microferme sărace, stâlpi din lemn rămași într-o suprarealistă inerție atârnați de fire, din perioada primei electrificari sau cantoane parasite. Toate acestea se perinda cu rapiditate prin fața calatorilor care tranziteaza judetul prin catunele abandonate pe dealurile sterpe spre granita cu Botosaniul. Peisajul rural e punctat ici și colo de urme de modernizare ratată – un stadion în pantă, un parc de joacă plin de bălării, care pare a fi fost un proiect uitat pe undeva printr-o debara a administrației.
Coboram in halta abandonata a Andrieseniului, aruncata pe camp, la vreo 2 km de sat. Oamenii locului se orienteaza repede spre vreun vecin venit cu caruta sa ia pe cineva de la tren si se inghesuie tanar cu batran intre scândurile șubrede. Care ramane pe jos isi arunca boccelele pe umeri si o iau hotarati peste raul Jijia. In aceasta halta gasim prima toaleta care se mai tine in picioare din suita de halte parcurse. Ceva impropriu ce-i drept ca sa fie numita toaleta, la fel cum nici casa de bilete nu mai poate satisface vinderea vreunui bilet de mai multi ani.
La 10 minute de la plecarea trenului, ne impresoara brusc un pustiu de liniste de capat de lume. Ultimii oameni care au luat pieptis drumul spre catunul Andrieseniului au disparut, inghititi de curbura podului peste Jijia. Imediat ce trecem de limba de cale ferata, ni se infatiseaza o imagine cel putin hilara – langa o troita si o fantana, cineva cu spirit practic a montat un gratar pe care, cel mai probabil, or fi sfarait ceva mici la inaugurarea celor doua obiective de popas spiritual si hidratare.
În departare, o egreta gratioasa se joaca cu obiectivele aparatelor foto, planând când înspre albia râului când pe malurile încă brumate,iar doi catelusi abandonati ne tin companie pana la intrarea in Andrieseni. Cismele ruginite din lipsa apei, artefacte ale vechilor proiecte SAPARD, mai mobileaza inca, fara nicio noima, santurile ulitelor. In 2025, locuitorii din Andrieseni nu au auzit inca de racordarea la reteaua de gaze sau de alimentare cu apa si de canalizare. Fantana din ulita, butelia de la vechea cooperativa si veceul din fundul curtii sunt in continuare tratate ca beneficii cotidiene.
Cineva cu mult lemn la dispozitie a îngrădit curtile dărăpănate ale oamenilor cu un tipar unic de gard, cu uluci pe orizontala, mai specific stânelor, decat gospodăriilor. In spatele acestor garduri, zeci de case cu peretii crapati si varul scorojit, stau incremenite intr-o stare de abandon. Prin ochiurile geamurilor nu se vede niciun chip curios si nicio perdea frematand. Un abandon pustiitor domneste peste tot. De abia spre centru, se simte ceva freamat.
Trecem pe langa biserica veche a satului, monument istoric, incasetata intr-un cofraj de barne si ceolofan. Langa ea, noua biserica mai are putin spre izbanda , dar drumul se pare ca e lung. In curtea bisericii, nici tipenie de om. Doar chipul trist al voievodului Stefan cel Mare, surprins intr-un mare kisch pe un bust de la intrarea in biserica pare a ne avertiza că pe aici și-a înțărcat mutu iapa și nimic nu mai amintește de vitejia trecută și dorul de pământ.
Primul loc in care avem contact cu localnicii este birtul comunal. Betivii sunt la post. Cu chipuri abrutizate, hâde de la atâta băutură turnată zilnic pe gâtleje, o parte se țin de tacurile de billiard ca de ghioage, iar altii se chinuie, cu mâini tremurande, sa se adape din pocalul nefericirii, cu ceva ce aduce a țuică de electrozi. Afara, ulitele satului continuă să ne întâmpine la fel de pustii, cu toate că și pe acele coclauri se crăpase de ziuă de vreo 6 ore. Pe măsură ce avansam printre casele dărmate pe jumate, ne patrunde si mai mult o stare de depresie, iar sentimentul cel mai pronunțat este acela că ne aflam fix in locul in care iubirea si protectia autoritatii divine si locale a iesit demult din contractul semnat cândva cu această comunitate abandonată, dacă nu chiar primitivă.
Brusc, atmosfera se animă! Zeci de oameni ies de undeva din spatele primăriei, fiecare cu câte o sacoșă doldora la subsuoară. Nu sunt asistații sociali, ci creștini din comună care au ieșit de la un parastas care s-a organizat în clădirea în care functionează primăria și Consiliul Local, semn al unei comunității care trăiește mai mult în jurul morții, cu oameni care își trăiesc viața fără să o simtă, penduland între a se uita în gurile unor ordinari care îi subjugă sau în pâlniile paharelor cu otrava de zi cu zi.
Singurii care mai ridica puțin moralul zonei sunt tinerii. Cu acel bun simț de țară, aceștia ne dau binete la fiecare colt de uliță unde ne intersectăm. Intram in vorba cu ei si astfel aflam ca cei din primarie au decis inchiderea bibliotecii din comuna, ingradindu-le dreptul fundamental la educatie. Si dreptul la sport le-a fost ingradit de viceprimarul din vechiul mandat, prin inchiderea terenului de sport, iar actualul primar nu a mișcat niciun deget în a le reda tinerilor biblioteca și terenul de sport. Educația și sportul au fost complet uitate, iar tinerii au rămas fără alternative.
Despre această situație relatată de tinerii din comuna în carese pare că toți edilii din utimele mandate au fost niște pramatii cu dosare penale și dorințe de înavuțire ilicită, pe urmele cărora se pare că va călca și actualul primar cu nume parcă predestinat- Mihai Ștefură, vorbește și unul dintre mesajele lipite la afișierul comunei.
“Domnule primar, d-lor consilieri locali, câți ani vor mai trece pentru a fi redeschisă biblioteca atât de necesară elevilor și nu numai? Telefonul mobil buimăcește destul pe omul de azi și se preferă incultura. E cazul să apelăm la Guvernul României?”
Într-un astfel de loc, nimic nu pare să se schimbe. Fiecare drum, fiecare colț de sat, fiecare halta părăsită este un simbol al neputinței celor care au condus acest județ și care au lăsat totul să se risipească, într-o nepăsare cruntă. Cu toate acestea, tineretul, cu înțelepciunea și buna lor creștere, pare să fie singura fărâmă de speranță care încă mai poate ridica moralul unei comunități abandonate.
Din păcate, acest județ se află într-o continuă decadere, iar guvernanții și autoritățile locale nu au reușit decât să adâncească și mai mult prăpastia. Sub privirea lui Costel Alexe și a camarilei sale, județul rămâne un loc în care viața nu are decât un gust amar și unde sărăcia se perpetuează dincolo de orice promisiune.
Nelu PĂUNESCU
