„Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu.” – Aristotel
S-a spus despre filozofie că este încercarea de a găsi o formă de echilibru a omului cu lumea. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, așa cum am spus în eseul anterior, Aristotel, și el unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, a fost cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Spirit enciclopedic fiind, a întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea s-a ocupat de științele naturale, studiul naturii constituind o tradiție a familiei sale. Despre filozofie spunea că toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență.
S-a născut în anul 384 î. Cr. în orașul Stagira din nordul Greciei, ca fiu al medicului curții macedonene. Rămas orfan, la optsprezece ani pleacă la Atena, unde se alătură ilustrului grup al celor care lucrau și studiau la Academie sub conducerea lui Platon. Devine elevul acestuia, având o natură spirituală realistă, diferită de cea a profesorului său. Acesta avea obiceiul să-l numească „Mânzul”, știindu-se că mânjii își lovesc mamele când ele nu au destul lapte. Rămâne la Atena timp de 20 ani. În anul morții lui Platon a părăsit Atena. Avea 37 ani, era un savant și un cercetător consacrat. A fost profesorul acelui băiat din Macedonia care mai târziu a întemeiat un imperiu și a fost cunoscut în istorie drept Alexandru cel Mare. A murit în anul 322 î. Cr.
Era un bun vorbitor, se exprima limpede în discursurile sale, era persuasiv în conversație și avea un spirit caustic. A crezut că toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște, că dobândirea înțelepciunii oamenii o doresc instinctiv. Fericirea pentru el consta într-o viață alcătuită dintr-o activitate intelectuală și din contemplație. N-a fost însă un intelectual retras. Viața contemplativă pe care o recomanda nu trebuia petrecută într-un fotoliu sau într-un turn de fildeș. Dorința cea mai nobilă a unui om este să ajungă nemuritor sau să imite zeii, pentru că astfel devine mai desăvârșit și mai împlinit ca om. Erorile lui, se presupune că au fost făcute din neatenție sau din lipsă a tehnologiei avansate (aparatură). El recunoștea că în cunoașterea științifică se pot înregistra progrese și se pot face revizuiri. Mihail Eminescu poetiza: „Ce-un secol ne zice ceilalți îl dezic…”.
Pentru a explica lumea înconjurătoare, erudiții greci din Antichitate se bazau pe capacitățile lor de observație, de deducție și pe raționamentul logic și credeau că în acest mod pot ajunge la concluzii corecte. Lăsându-se îndrumați de această metodă, ei au ajuns la mai multe concluzii corecte, de pildă că în univers există o ordine fundamentală. Însă impedimentul lor l-a constituit faptul că observațiile lor se limitau la ceea ce puteau percepe cu ajutorul simțurilor, limită care i-a dus pe mulți filozofi geniali, inclusiv pe Aristotel, pe piste greșite. De exemplu, ei credeau că planetele și stelele se mișcă în jurul pământului și la acea vreme, acest crez era considerat un indiscutabil.
În Europa „creștină” a Evului Mediu, unele dintre învățăturile lui Aristotel au obținut statutul de adevăr recunoscut, acceptate fiind pe scară largă ca fiind corecte. Teologi romano-catolici, cel mai cunoscut fiind Toma d’Aquino (sec. XIII), au inclus în studiile lor teologice fragmente din lucrările lui Aristotel.
Pentru Aristotel, sufletul este principiul vieții și al mișcării ființelor vii, în cazul omului adăugându-se principiul inteligenței, diferit de Platon care separa complet și dramatic sufletul de trup. Meritul cel mai mare al lui Aristotel este de a fi dat gândirii științifice metoda silogistică – procedeul dialectic de gândire care ne duce la adevăr, prin el găsind adevărata natură a lucrurilor. A introdus conceptele de materie, formă, putere, act. Știința are de explicat cauzele acestor deveniri, iar metafizica – cauzele ei, începând cu Dumnezeu „primul motor”, care mișcă totul și care gândește toată devenirea lor.
În cartea sa „Despre suflet” definește sufletul drept un „act” al corpului, cu regiuni deosebite: cea inferioară – cea vegetativă (comună plantelor și animalelor), cea senzorială rezervată animalelor și cea rațională rezervată omului: „Ceea ce este propriu fiecărui lucru, este din fire cel mai bun și mai plăcut acestuia – pentru ființele umane, de aceea, viața conformă cu rațiunea este cea mai bună și mai plăcută, de vreme ce rațiunea mai mult decât orice altceva este omenească. Astfel de viață, prin urmare, este totodată și cea mai fericită”.
Spiritul uman se naște ca o tabula rasa în care se imprimă experiența câștigată – constituind intelectul pasiv, dar în afara lui există și un intelect activ, nemuritor, veșnic, partea pe care o are omul comună cu zeii.
Ca și magistrul său, Aristotel a scris mult. Opera lui Aristotel se compune din: Scrieri despre Logică, Scrieri despre știință, Scrieri metafizice, Scrieri etice, Scrieri estetice, Scrieri politice. Scrierile au fost descoperite pentru cultura europeană în timpul Evului mediu. La început cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul Mediu creștin. A dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.
Ceea ce a determinat dezvoltarea filozofiei aristotelice a fost mai ales concepția platonică despre Idei. Aristotel considera această viziune a lui Platon a fi singura realitate adevărată și temeiul determinant al lumii aparițiilor, ca fiind o concepție pe nimic fundamentată și care are ca urmare o dublare a realității, fără să poată însă explica cum este posibil ca lumea ideilor să producă lumea reală. Concepția platonică despre idei nu poate lămuri de unde își are originea deosebirea caracteristică prin care lumea aparițiilor se deosebește de lumea ideilor, așadar ea nu poate lămuri originea devenirii și a evoluției. Aristotel ținea la convingerea că lumea ca totalitate este un organism uriaș fundamentat pe un temei unitar spiritual, împărtășise și concepția platonică despre idei, dar cu o corectură importantă că acestea nu mai sunt niște entități supra-senzoriale, ci ele sunt potențe active în lucruri; ideile sunt în lucruri și fără de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile și materia nu sunt trei grade deosebite ale realității, ci factori corelativi ai aceleiași realități, factori ce colaborează pentru a produce ceea ce este esențial în evoluția naturii și a vieții. Ideile sunt, desigur, acelea care fac să apară lucrurile din lume și care le dau acestora forma lor. Că lumea este un proces evolutiv presimțise și Platon, dar nu a putut explica originea acestei deveniri, ceea ce a reușit Aristotel.
Pentru el ideile nu duc o existență liniștită în transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active în această lume. Ca atare Aristotel înlocuiește noțiunea de „idee” cu aceea de „formă”. Substratul tuturor schimbărilor din lume îl constituie materia, fără ea nu poate exista nimic, excepție făcând doar Divinitatea. În materie acționează factorul creator, principiul formării ce structurează și formează materia haotică. Fiecare obiect este de aceea un produs al materiei și al formei. Și forma, ca o putere creatoare se afla în materie, fără să fie însă la rândul ei un produs al materiei, sau determinată de materie. În substanța materiei acționează forma care este puterea imanentă ce mișcă și formează fiecare lucru și-i dă acestuia o configurație conformă cu ideea lui. Din acest motiv forma este în același timp și cauză și scop al lucrurilor. Noțiunea de formă este sinonimă cu aceea de scop.
Filozoful român Constantin Noica (1909-1987) într-un eseu al său din cartea „Eseuri de Duminică”, explică succint celebra teorie filozofică a lui Aristotel: „Formă și materie, acestea sunt noțiunile cu care ne jucăm fără să știm. A informa înseamnă în latinește a da formă unui conținut. Există o materie care poate lua mai multe forme, aproape orice formă; există o materie nedeterminată. Forma, în schimb, e ceva determinat, iar ea vine să determine materia, să-i dea un conținut, s-o scoată din anonimat. Dai formă, informezi o materie oarecare, și ai făcut să existe ceva.”
Dar, pentru ca procesul de devenire să aibă loc, mai este necesar și un al treilea factor, pe care Aristotel îl numește „cauza externă” pe care o numește „mișcătorul”, fiindcă forma (ideea) este cauza internă de care depinde ce va deveni materia. În acest raport metafizic conceput de Aristotel se află ceea ce modernii numesc legitatea devenirii, explicată în acest mod: Forma sau formele sunt principiile active în lucruri, ele constituie esența lucrurilor, fără să fie însă lucrurile însele. Pentru a se forma un lucru este necesară și materia. Fără de materie, ca și fără formă, nu este posibilă nici devenirea și nici lucrurile. Forma este principiul activ, mișcător, dinamic în lucruri. Materia este principiul mort, nemișcat; ceea ce trebuie mișcat și format. De aceea este necesară prezența atât a formei, cât și a materiei pentru a se forma un lucru, căci forma nu poate apărea decât prin materie, iar materia prin formă, ceea ce este în sine scop și realizarea scopului. Materia n-are o realitate în sine: ea poate deveni orice, care singură nu este nimic decât spațiul neformat ca la Platon. Materia este substanța nemișcată și lipsită de formă. Ca să existe, materia are nevoie de formă, de activitate. Exemplul foarte bun dat este bronzul și marmura care constituie materia, statuia arată forma; pământul, lemnul și pietrele sunt materia, iar casa este forma acestora. La om corpul este materia, sufletul și viața forma acesteia. Materia, deci, nu poate exista fără formă.
…Atâta timp cât procesul de devenire, nu este pus în mișcare de cauza externă, lucrul nu există în realitate. Dar fiindcă acesta are în sine, ca predispoziție, năzuința – impulsul intern să aspire la formă așteptând numai să fie tradus în procesul de realizare –, se poate spune că lucrul există deja potențial sau ca posibilitate. Deosebirea aceasta între conceptul de „posibilitate” și „realitate” este hotărâtoare pentru înțelegerea filozofiei aristotelice. Conceptul „posibilitate” este la Aristotel identic cu acela de materie, iar conceptul „energie” sau „realitate” este identic cu acela de formă. Forma este cea care trece materia de la potențialitate la realitate. Realitatea nu posedă decât materia formată, adică lucrurile. Ele sunt existența însăși sau substanța. Forma pune stăpânire pe materie, pe care o mișcă și o formează. Atât forma cât și materia sunt absolut necesare pentru formarea lucrurilor. În timp ce materia este ceva pur pasiv, forma este dimpotrivă partea activă: ea este „entelechie” (noțiune introdusă de Aristotel) care, prin configurație, își găsește realizarea. Când se ajunge la o formă, s-a realizat în același timp și un scop. Se schimbă forma exterioară, se schimbă și scopul, sau, mai corect, forma se schimbă când se schimbă și scopul, în natură existând tendința înspre scopuri din ce în ce mai superioare (înalte). Să ne gândim la tehnologiile zilelor noastre care produc forme din ce în ce mai diferite, cu scopul de a ne ușura viața. În felul acesta lucrurile se schimbă mereu, ele găsindu-se într-o evoluție. Curios este faptul că, în decursul acestei evoluții, fiecare lucru ia o poziție dublă: în raport cu materia din care el este format, lucrul este formă, dar pentru scopurile mai înalte lucrul constituie iarăși numai materie. Acest lucru înseamnă la Aristotel că în natură nu există o materie fără formă, ci orice materie are o formă, bunăoară blocul de marmură avea el însuși o formă mai înainte de a fi transformat într-o operă de artă. Deci, la Aristotel, materia și forma sunt niște termeni relativi: ceea ce este formă pentru o materie, poate deveni din nou materie pentru o altă formă superioară. Ne este dat exemplul – pietrele și lemnul care au un scop al lor – „casa”; casele – materie pentru stradă; străzile –, materie pentru oraș etc. Pe fiecare scop se fundamentează alte scopuri mai înalte, pe acestea altele și mai înalte și așa mai departe până la un scop ultim, cu care toate celelalte se unesc pentru a sluji lumii ca totalitate. Astfel gândea Aristotel lumea ca fiind o ierarhie uriașă de scopuri. Care este însă, după Aristotel, scopul ultim al acestei evoluții? Răspunsul: Întrucât lucrurile ajung la forme și scopuri superioare, raportul acesta se schimbă în favoarea formei. Pe măsură ce evoluția aceasta progresează, materia dispare din ce în ce mai mult. Dacă un sculptor dăltuiește dintr-o bucată de marmură o statuie, materia dispare în măsura în care forma sau ideea se reliefează mai mult, până când noi nu mai privim marmura, ci numai forma pură. Același lucru se întâmplă în orice evoluție, așadar o depășire a materiei, ce are ca urmare ca scopul ultim al lumii – eliberarea absolută a acesteia de materie, deci o spiritualizare desăvârșită a întregii existențe. Aceasta este, după Aristotel, forma cea mai înaltă posibilă a lumii, scopul ei ultim și cel mai înalt.
Aristotel arată că trecerea de la posibilitate la realitate este dependentă în chip necesar de mișcare, care nu este schimbarea exterioară a lucrului, adică a locului, ci procesul de trecere de la materie la formă. Mișcarea este, în acest sens, realitatea nedesăvârșită, o realitate ce se află încă pe drumul ce duce la desăvârșire. Mișcarea este energie. Și tot ceea ce este în mișcare trebuie să aibă o cauză a sa. Deoarece timpul și spațiul sunt fără de sfârșit, ajungem la ideea că există un „Prim mișcător”, care este nemișcat, imobil și etern; el este o Ființă desăvârșită, nematerială, așadar rațională, ceea ce înseamnă o Ființă divină, sau, cum mai zice Aristotel, un spirit divin. Acesta este act pur „actus purus”. Aristotel îi atribuie acestei Ființe toate atributele pe care Platon i le dădea Ideii de bine. Ea este eternă, neschimbabilă, în sine și pentru sine, despărțită de toate celelalte ființe și totuși cauza supremă a acestora. Esența Divinității este, pentru Aristotel, spiritul pur și, ca atare, gândirea pură, sau, cum se exprima el însuși, „gândirea gândirii”, ceea ce înseamnă o gândire în care deosebirea între subiect și obiect este suspendată. Spiritul pur n-are nevoie de om și nici de lucruri, iar lumea este chinuită de nostalgia Lui. Autocontemplația reprezintă veșnica Sa fericire. El este de aceea înaintea lumii.
Aristotel nu numește Divinitatea cu epitetul de „Creatorul”, ci numai cu acela de „Mișcător al lumii”. Divinitatea este ordonatoarea lumii; o ordine ce nu se susține prin sine și în sine, ci numai prin ceea ce este divin. Cu această idee, Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism. Caracteristica teistă a ideii de mai sus este că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia.
Ca o paranteză, relatez afirmația fizicianului, scriitorului englez Paul Charles William Davies AM (n. 1946) profesor la Universitatea de Stat din Arizona, în cadrul unei conferințe de presă: „Problema care apare în momentul în care spui că Dumnezeu este Creatorul, este aceea că Dumnezeu nu poate fi explicat. În felul acesta, facem trimitere către un Creator inexplicabil și asta nu demonstrează nimic. Dar să spui că legile fizicii au permis apariția vieții inteligente așa cum o cunoaștem astăzi, ei bine, nici asta nu este o explicație”.
Conform unui aforism antic, Aristotel era „un scrib al Naturii care și-a înmuiat penița în Gândire”. Spunea el: „A gândi și a utiliza intelectul este funcția cea mai divină”, astfel încât corpurile cerești, fiind divine, trebuie să fie vii și inteligente. Aristotel susține existența unei surse neschimbătoare de schimbare – „mișcătorul nemișcat”. Mișcătorul exterior „imprimă o mișcare în același fel în care obiectul iubirii pune în mișcare pe cel care iubește acest obiect și împreună cu ceea ce e mișcat, în acest fel le mișcă și pe celelalte”. Căci totul este rânduit în vederea unui scop.
La întrebarea cum două lucruri atât de diferite precum sufletul și corpul pot să coexiste și să conlucreze, părerea lui Platon era că sufletele pre-există nașterii și supraviețuiesc dincolo de moartea trupurilor pe care le-au însuflețit, iar Aristotel nu credea în această posibilitate, întrebând: „Cum pot să supraviețuiască aptitudinile, temperamentul sau caracterul meu după mine?” Aristotel întreba de unde vine sufletul și cum încep să trăiască ființele vii. O opinie acceptată de amândoi a fost aceea că viața începe când sufletul intră în corp. Rămâne doar gândirea care poate intra din afară, și care doar ea singură este divină, ceea ce însemna că, gândirea poate exista separat de corp. Pentru a putea să existe, gândirea necesită alte activități corporale, chiar dacă ea nu este în sine o activitate corporală.
Un exemplu de diferențiere a gândirii dintre Platon și Aristotel: Aristotel a susținut că pentru a exista albiciune este necesar ca anumite substanțe să fie albe. Platon, din contră, afirma că pentru ca o substanță să fie albă, trebuie ca ea să participe la albiciune. În opinia lui Aristotel, lucrurile albe sunt anterioare albiciunii, deoarece existența albiciunii este pur și simplu un fapt al existenței lucrurilor albe. În concepția lui Platon, albiciunea este anterioară lucrurilor albe, deoarece existența lucrurilor albe este pur și simplu un fapt al participării lor la albiciune. Aristotel: substanță – efect; Platon: efect – substanță.
Aristotel considera omul a fi un animal politic. Prin natură – un „animal social“, adică omul nu este suficient lui însuși, are nevoie de cel care-i seamănă lui pentru a trăi și pentru a perpetua. Societatea este naturală pentru om ca și pentru animale, ideală fiind cea fondată pe proprietate și familie, indispensabile supraviețuirii omului..
Ca şi Platon, Aristotel consideră politica legată de etică. Dacă obiectul eticii este acela de a asigura binele suprem, scopul tuturor activităților, scopul politicii este cel de a lucra pentru binele comun. Statul are ca scop, conform lui Aristotel, perfecționarea omului. Este cadrul unde se poate realiza idealul unei vieți umane perfecte, este mijlocul în care omul poate atinge fericirea prin exersarea virtuții în respectul justiției. Statul este astfel modul de a trăi un ideal de viață. Nefiind o asociație financiară, ci una politică, scopul statului nu este îmbogățirea, ci promovarea unei vieți morale, perfecțiunea și fericirea omului prin exersarea virtuții și activităților rezonabile. Democrația poate fi justificată în măsura în care toți cetățenii sunt egali în virtute.
Omul nu-și poate realiza fericirea perfectă decât în societate; în afara ei, refuzând legea și, revoltat împotriva justiției, omul devine un animal sălbatic, un monstru de temut. Un om incapabil să se integreze într-o societate umană, rebel vieții comune, este incapabil să-și realizeze perfecțiunea vieții.
Conform opiniei lui Aristotel politica este activitatea care îi leagă pe oameni, îi organizează și îi conduce. Politicii i-a rezervat opt cărți grupate tematic. A analizat și clasificat constituțiile pe care le cunoștea la acea vreme, ajungând să le împartă în 3 categorii după numărul celor care guvernează: regalitatea sau monarhia (când guvernează o singură persoană), aristocrația (când guvernează un număr de cetățeni aleși) și regimul constituțional civil (când toți cetățenii au acces la decizie). Apoi, în funcție de scopul guvernării, sunt împărțite în constituții bune (regalitatea, aristocrația, regimul civil) și rele (tirania, oligarhia, democrația în forma ei negativă).
Organizarea politică optimă trebuie să se întemeieze pe o relație specială între indivizi, nu pe vreun interes particular, ci pe interesul tuturor pentru o viață bună, relație numită prietenie politică. Aceasta se bazează, printre altele, pe evitarea exceselor, Aristotel pledând pentru calea de mijloc. Dintre monarhie, aristocrație și democrație prefera democrația: „Principiul fundamental al constituțiilor democratice este libertatea: dreptul fiecăruia de a trăi după cum îi place, de a conduce și a fi condus, în mod succesiv…”.
Aristotel pleda pe larg împotriva comunismului. „E mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosință.” El atribuie Statului o funcție pozitivă, presupunând că țelul său este promovarea bunăstării.
Constituția, spunea Aristotel, este ordinea stabilită în Stat, felul în care sunt distribuite cetățenilor magistraturile, repartiția exersării autorității. Ceea ce definește cetățeanul, ceea ce-l distinge de celelalte elemente ale Statului este participarea lui la exersarea autorității, la deliberații și la deciziile publice, îndeplinește funcții de suveran și judecător. Acest lucru este specific democrației. Originalitatea democrației este participarea liberă a oamenilor la putere. Oamenii se bucură de drepturi egale, sunt cetățeni egali. Oligarhia, dimpotrivă, este puterea politică acaparată de o minoritate, iar monarhia este exersarea puterii de către o singură persoană. Cele trei moduri de guvernare sunt justificabile. Un lucru este esențial însă: asigurarea binelui comun și exersarea justiției. Atunci când puterea politică servește interesului personal al guvernanților, forma de guvernare este coruptă, constituția este alterată și suportă deviații. Regalitatea, monarhia legală, degenerează repede în tiranie; aristocrația, domnia virtuții și a meritului, degenerează în oligarhie sau despotismul celor bogați; republica, participarea tuturor la guvernare, degenerează într-un fel de tiranie a masei populare. În opinia lui Aristotel, nici democrația, nici oligarhia, două forme de guvernământ rivale, nu-și pot reclama justiția de partea lor.
Aristotel constată însă că într-o societate, în ce privește practicarea virtuții, sunt și vor rămâne mereu inegalități; cei mai buni, cei mai capabili în viața politică, adică cei mai în măsură să contribuie la binele public sunt o minoritate și trebuie să colaboreze cu mulțimea. Dar, nu uită să atenționeze că „Prietenia (a se înțelege cârdășia) între oameni răi devine o comunitate în rele.”
Referitor la democrație, Aristotel distinge două feluri: în una, toți cetățenii participă la guvernare, însă autoritatea aparține legii; în cealaltă, puterea este distribuită în mod egal, iar suveranitatea este lăsată mulțimii, și nu unei legi: acest lucru se produce când deciziile depind doar de vot, nu și de o lege.
Aristotel consideră că este imprudent să se încredințeze puterea unui singur om, deoarece omul nu este niciodată total dezinteresat și este mereu ispitit de goana după avere și după propriul interes în detrimentul interesului public. Atunci când populația crede că totul se poate regla doar prin votul exprimat de mulțime, în afara oricărei legi, democrația se transformă subtil în despotism popular: poporul devine un tiran multiplu. Într-o asemenea democrație denaturată nu există o justiție mai bună decât în oligarhie: în oligarhie, bogătașii sunt cei care dețin puterea și o exersează în profitul lor, iar în democrație, mulțimea este cea care guvernează, mulțime dominată de săracii care se opun tuturor deciziile determinate de dorința necumpătată de îmbogățire. Democrația și oligarhia sunt deci sisteme politice care, în opinia lui Aristotel, sunt dominate de participarea masei populației și nu răspund, precum monarhia sau aristocrația, unui ideal definit rațional de organizarea politică; fiecare dintre ele pare a fi un fel de deviație a guvernului legitim, sunt constituții degenerative.
Pentru a surmonta opoziția între oligarhie și democrație, Aristotel imaginează o formă de guvernare căreia îi dă numele politeia, care ar putea fi tradus prin „republica“. Caracteristica principală a acestei forme de guvernare este participarea tuturor cetățenilor la putere, iar antagonismul între bogați și săraci este redus la minimum, intervalul dintre ei fiind umplut de o clasă socială de mijloc atașată binelui comun și gata să se dedice bunăstării națiunii. Acesta este un sistem politic de mijloc ce temperează instituțiile democratice prin exigența unei politici moderate în care se practică virtutea. După monarhie și aristocrație, republica este al treilea regim politic legitim. I s-a reproșat că nu vedea evoluția politică a timpului său care se orienta spre instaurarea marilor monarhii sau imperii. Pentru Aristotel asemenea guvernare politică era incompatibilă cu binele comun, scopul vieții politice.
Aristotel concluziona: „Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
