Giovanni Gentile (1875-1944) s-a născut în Florența, a fost un filozof educator, om politic și academic Italian. O prietenie rodnică a existat între el și Benedetto Croce, filozof de aceeași structură Înțelepciunea filozofică a lui Giovanni Gentile, dobândită printr-o adâncă analiză a sufletului omenesc, se poate rezuma în următoarele reflecții: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”; „Omul nu e om de la natură”; „Omul este om întrucât se face om”; „Omul este o eternă făgăduință”.
El și Benedetto Croce au fost cei mai mari exponenți ai neo-idealismului filosofic și idealismului Italian, precum și un important protagonist al culturii italiene din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a spus despre el că în opera lui s-a văzut temperamentul, felul de a gândi și simți, cum rareori s-a putut vedea la alții.În tinerețe a fost influențat la Pisa, de profesorul său de filozofie Donato Jaja, despre care a scris: „…el a fost acela care a deșteptat în mine germenii latenți ai vieții speculative; el mi-a dat pâinea spiritului din care eu și azi mă hrănesc, el mi-a dăruit întreaga dragoste a lui, el mi-a fost de fapt al doilea părinte spiritual al cărui ochi veghea atent cu dragoste asupra copilului său spiritual și când acesta era departe de el, încurajându-l”.
După terminarea studiilor în 1897, a urmat un curs de specialitate la Florența, apoi a fost professor de filozofie la liceele din Campo-Basso și Neapoli (1898- 1906). în 1901 s-a căsătorit cu Herminia Nudi, o fată pe care a cunoscut-o în Campobasso (care îi va da șase copii). Fiind professor secundar, a șinut prelegwri libere de filozofie la Universitate (din 1903) și a acris în revista „Critica” împreună cu Benedetto Croce, cu care s-a împrietenit…. În 1906 devine professor de istoria filozofiei la Universitatea din Palermo, iar în 1914, după moartea lui Jaja, ocupă catedra de filozofie de la Universitatea din Pisa. De aici , professor de filozofie la Universitatea regală din Roma.
În 1922 s-a alăturat Accademiei dei Lincei. În această perioadă a început să se intereseze de fascism: la 31 octombrie 1922, Benito Mussolini l-a numit ministru al educației după ce regimul a ajuns la putere și – după ce a devenit senator al Regatului – anul următor. o reformă păgână, clar inovatoare în raport cu legea Casati, datând din 1859.
În 1923 Giovanni Gentile s-a alăturat Partidului Național Fascist, intenționând să-și folosească bagajul cultural pentru a implementa un program ideologic. După asasinarea lui Matteotti, Gentile demisionează din funcția de ministru, dar este de acord să devină președinte al Comisiei celor Cincisprezece, angajată să reformeze Statutul Albertinei. În 1925 este autorul Manifestul intelectualității fasciste, în care identifică în fascism potențialul motor al renașterii religioase și etice a poporului italian, încercând să găsească o legătură cu Compensația. Acest manifest reprezintă totuși motivul plecării lui Gentile de la Benedetto Croce (cu care a corespondat timp de aproape treizeci de ani), care răspunde cu un contra-manifest, Manifestul intelectualilor antifascisti. În aceeași perioadă, filosoful sicilian a pledat pentru crearea Institutului Național al Culturii Fasciste, a devenit președintele acestuia și a fost numit director științific al Enciclopediei italiene a Institutului Treccani (va ocupa această funcție până în 1938).
În 1928 Giovanni Gentile a devenit comisar regal al Școlii Normale din Pisa, iar doi ani mai târziu a fost numit vicepreședinte al Universității Bocconi. În această perioadă, relația sa cu regimul fascist s-a schimbat după semnarea pactelor lateraniene între statul italian și Biserica Catolică: el, de fapt, nu poate accepta un stat non-laic (recunoscând că catolicismul este o formă istorică de spiritualitate) . țară). În 1932 a fost director al Normale di Pisa și, de asemenea, membru național al Academiei Naționale Regale din Lynchei. De asemenea, a deschis Institutul Italian pentru Studii Germanice și Institutul Italian pentru Orientul Apropiat și Îndepărtat, al cărui președinte a fost și el. După deschiderea Institutului Mazzinian din Genova în 1934 (anul în care Cancelaria Sacră își indexează lucrările), a fost numit ministru al educației naționale; în 1938 a fost președinte al Centrului Național pentru Studii Manzoniene și, deși nu a fost de acord cu legile rasiale adoptate în acel an, a fost printre cei care au semnat Manifestul rasial publicat în ziare în sprijinul lor. În 1941 a fost președinte al Domus Galileiana din Pisa, iar doi ani mai târziu a devenit președinte al Academiei Regale din Italia, care a absorbit vechea Accademia dei Lincei cu scopul reformării acesteia.
Cele mai recente intervenții politice ale sale datează din 1943: la o conferință din februarie intitulată „Religia mea”, el și-a mărturisit credința într-un stat laic, deși s-a declarat catolic și creștin, în cadrul unei întâlniri ținute la Campidoglio la Roma în iunie, „Discurs către italieni”, speră la unitatea națională. După această intervenție, decide să se retragă în provincia florentină, la Trogi, unde începe să scrie „Geneza și structura societății” (va fi publicată postum). A fost atacat de Leonardo Severi, ministrul din Badollano, a refuzat la început să adere la Republica Socială Italiană: s-a răzgândit în noiembrie 1943 după ce s-a întâlnit pe lacul Garda cu Benito Mussolini.
La 30 martie 1944, Gentile a primit mai multe scrisori în care se raporta despre amenințări cu moartea împotriva sa, motivate de cererea sa de aderare la proiectul de protecție a RSI. Acuzat, printre altele, că „vinovat de uciderea a cinci tineri în dimineața zilei de 22 martie 1944. (Tinerii care solicită evacuarea sunt reținuți și împușcați de soldații RSI) În calitate de susținător al neofascismului, respinge propunerea de însoțire armată propusă de guvernul republican fascist.
Uciderea lui Giovanni Gentile a avut loc la Florența la 15 aprilie 1944 de către Brino Fanciullacci, un partizan comunist al Grupurilo de Acțiune Patriotică (GAP). A fost un episod care a împărțit frontal antifascist în sine, fiind dezaprobat de CLN toscan, cu exclusivitateaPartidul comunist Italian.
Aceasta este acțiunea GAP-urilor care a stârnit cel mai mare număr de discuții împreună cu atacul din via Rasella. Controversa despre eveniment nu s-a potolit niciodată, reaprinzându-se din nou în anii 2000. La 30 martie 1944, Giovanni Gentile a primit o carte poștală anonimă, ștampilată la Florența la 28 martie, cu următorul mesaj: „ Tu, ca exponent al neo-fascismului, ești responsabil pentru uciderea celor cinci tineri în dimineața zilei de 22 martie 1944.”
zația se referea în mod clar la împușcarea a cinci tineri evadatori de tiraj, care a avut loc la Campo di Marte. Capturat în urma uciderii mai multor simpatizanți fascisti luați prizonieri de partizanii din orașul Vicchio la 6 martie 1944. Într-un interviu publicat de Corriere della Sera la 6 august 2004, Teresa Mattei, deputat comunist al Adunării Constituante, i-a atribuit inițiativa de crimă și soțului ei Bruno Sanguinetti, reamintind și rolul jucat de ea însăși (pe care îl cunoștea personal pe filosof) spus:
«Pentru a mă asigura că gappiștii responsabili de ambuscadă îl pot recunoaște, cu câteva zile mai devreme i-am însoțit la Academia Italiană a RSI, pe care a condus-o. Când a ieșit, l-am arătat către partizanii, apoi m-a văzut și m-a salutat. M-am simțit teribil de jenat “.
(Teresa Matei.
Teresa Mattei a revendicat legitimitatea execuției lui Gentile:
„În război, viața umană își pierde valoarea. Ne-am mutat în mijlocul sângelui, în fiecare zi am asistat la crimele oribile care ne-au împietrit. Există momente din istorie care nu permit jumătate de măsură ” (Teresa Mattei)
Potrivit lui Mattei, decizia de a asasina Gentile a fost aprobată, fără nicio consultare cu centrul partidului național sau cu celelalte partide ale Comitetului de Eliberare a Toscanei, de către șeful PCI clandestin din Florența Giuseppe Rossi și de arheologul Ranuccio Bianchi Bandinelli.
Filosofia lui Gentile a fost numită de el actualism sau idealism propriu zis, întrucât în ea singura realitate adevărată este actul pur al „gândirii care gândește”, adică conștiința de sine , în care se manifestă spiritul care include tot ceea ce există.; cu alte cuvinte, doar ceea ce se realizează prin gândire reprezintă realitatea în care filosoful se recunoaște. [51]
In lucrarea Sommario di pedagogia, vol. I, Gentile pune într-o valoare cu totul nouă, adânca înțelepciune a filozofiei creștine. „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afara lui”;„omul nu e om de la natură”; „omul este om întrucât se face om”, „omul este o eternă făgăduință!; Toate sunt adevăruri izvorâte dintr-o pătrunzătoare analiză a sufletului omenesc. Și revine la idea adevărului spunând că în interiorul omului este nu numai adevărul omului, ci adevărul tuturor lucrurilor. Realitatea ideală nu e în spațiu, ci în spirit, nu e în timp, ci este eternă: „o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului, unde nimic nu se mai întâmplăpentru că nu e cu putință, odată ce sunt date anumite precedente să nu se întâmple, ci toate se fac pentru un scop, ori fiindca trebuie să se facă, liber, și precedentele nu contează. Si acțiunea umană ia parte la creearea acestei realități ideale, ce nu se poate concepe decât ca opera a unui autor al naturii și decp instaurator al unui bine (ori a unui rău). Și aici e deajuns să privim în jurul nostrum cu ochii minții, pentru a simți îndată toată măreția nemărginită a operei umane, creatoare a lumii morale: toată istoria virtușilor și a vițiilor de care ne vorbesc toate graiurile trecutului și de care e plină viață ce se frământă în jurul nostrum: o întreagă lume ce n-ar fi fără voința umană”.
Este foarte interesant cum explică locul adevărului. Adevărul este lăuntric și numai privind în acest înăuntru se poate cunoaște adevărata natură omenească, contrar celor care sunt convinși că adevărul este complet în afara omului și că omul se află într-o veșnică căutare a lui. În interiorul omului este nu numai adevărul omului ci și adevărul tuturor lucrurilor, dar mintea noastră nu poate cunoaște întru totul, înțelegerea fiindu-ne, la unii mai mult, la alții mai puțin, limitată.
Cred, după umila mea părere, că acest adevăr este oglindit în om, ca o fărâmă din marele Adevăr, pe considerentul, observația dacă vreți, că lumea toată este o oglindă și fiecare dintre noi este o mică parte din oglinda lumii, și oglinda lumii este reflecția oglinzii cosmosului. Se poate gândi, ca atare, un sistem de oglinzi. În mijlocul acestei naturi ce ne înconjoară și care ocupă spațiul și se desfășoară în timp și pe care o numim de cele mai multe ori realitate, omul este o lucrare într-o veșnică transformare: „Operă și teatru a hărniciei umane”, după cum consideră Giovanni Gentile.
După credința creștină există o lege morală firească, lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, pe care o descoperă mintea, de îndată ce omul începe a gândi. În acest mod omul poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Legea aceasta se poate întuneca prin păcate, ne spun Sfinții Părinți, dar nu se șterge niciodată din conștiința noastră.
În lucrarea Teoria generale dello spirito come atto puro Gentile ne vorbește despre Natură și spirit. G. ne spune că dacă ne întoarcem privirea spre trecutbdescoperim nelogic terminate, , existența lor fiind împlinită. Spiritul, în schimb, se sustrage oricărei legi prestabilite, el în întregime este cee ace devine prin opera sa proprie:„și nimic nu este fiindca e deja făcut, ci totul este veșnic de făcut. (…) toate meritele faptelor celor mai frumoase pe care le-am săvârșit, nu scad nici măcar un fir de păr suma datoriilor ce le avem încă de împlinit, și în a căror împlinire va consta întreaga valoare a conduitei noastre, datorită căreia vom continua să contăm ca ființe spirituale”. „Atâta spirit, atâta bogăție spiritual, câtă viață spiritual în act”.
Cînd vorbește desre conștiință, ne spune că ea se înfățișează ca o sferă a cărei rază este infinită și „nimic nu există pentru noi, fără ca noi să ne dăm seama de aceasta”.
In lucrarea Preliminarii la studiul copilului atacă mai întâi problema „Omul este om întrucât se face om, arătând că omul nu este un termen fix în procesul spiritual, ca atare el nu este niciodată ceva definitive împlinit Omul este om în lucrarea sa de a se face. Omul poate înșela orice așteptare, fiind liber în dezvoltarea sa. Omul devine. „În acest regn, omul nu are valoare prin cee ace a făcut, ci prin cee ace va putea face: are o valoare întrucât este o eternă promisiune”.
Dacă ne întoarcem privirea spret recut, spun eel, vedem nematurități, copilării, datorate lipsei noastre de experiență. Înțelegem atunci dezvoltarea noastră progrsivă. Dar în acele momente nu ne dădeam seama de copilăriile noastre, eram cuprinși de gândul nostrum, de visele noastre. Ceea cedenotă imperfecția vieții noastre spirituale
„Omul nu este de la natură om (…) Omul devine om în mod progresiv, prin forte propria”. . Giovanni Gentile spune, atât de frumos și adevărat, că omul devine om în mod progresiv: „Omul este propriul său meșter”. Lumea morală este creată și susținută de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi. Ne supunem disciplinei intime a spiritului nostru, determinată de conștiința noastră, care are în vedere în primul rând legea morală firească. Omul fiind liber în activitatea sa spirituală poate să-și frângă un trecut bun, într-o clipă, după cum poate să-și redreseze trecutul, tot într-o clipă de hotărâre. În viziunea lui Giovanni Gentile trecutul este considerat un fapt împlinit, nu mai are valoare în aprecierea spirituală a omului, în sensul că oricât de bogat ar fi trecutul, nu mai prezintă nici o garanție pentru viitorul moral al individului, omul putând înșela așteptările datorită libertăților sale, a opțiunilor sale; el va trebui să lucreze în continuare pentru salvarea sa, pentru spiritualizarea sa și a lumii. Astfel, valoarea importantă este a ceea ce va putea face, omul fiind o eternă promisiune, în urma unui angajament față de divinitate.
. Omul este cel care gândește, filozofează de unul singur și în acele momente iese din viață, pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește. În mod normal omul lucrează pentru spiritualizarea progresivă a sa, și deci a lumii, adăugând câte ceva acestei lumi. Poetul-filozof Lucian Blaga scria: „… eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”.
Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul. În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, putem presupune că întreg sistemul s-ar prăbuși.
În continuare Gentile se ocupă de „Celălalt” care e în noi.: „Când spunem ca în Biblie „Vai celui singur,nu ar trebui să ne referim la acela care nu e capabil să strângă relații sociale cu alți indivizi în mod empiric determinați, ci acela care nu știe să strângă legături, să se înfrățească, să se unifice cu „prietenul” și cu „judecătorl” pe care-l găzduiește în sine:„Adevărata societate trăiește în noi înșine”.
Cel mai important tribunal de pe pământ și din cer în fața căruia suntem judecați este al spiritului nostrum, care ne judecă față de celălalt.
În Sommario di pedagogia, vol. II, se ocupă de importanța filozofiei, considerând că filozofia se identifică cu realitatea însăși: „„Din filozofia concepută ca teorie opusă vieții, filozoful iese mereu, spre a intra iarăși în viață; dar e bine să observăm și aceea că, ieșind din acea filozofie, filozoful intră în altă filozofie, întocmai cum peștele trece dintr-o parte în alta a apelor mării, dar niciodată nu se poate trage pe sine afară. Și acea multă sau puțină viață pe care o găselte artistul în arta sa, omul de știință în știința sa, și Sfântul în religia sa, este, ca depășire a legii propria a fiecăreia din aceste forme spirituale, viață a filozofie.”. Sistemul său filozofic este idealist, întrucât, pentru el, ideea – creațiunea spiritului nostru – este singura noastră mare valoare.
Prin idealism el reduce întreaga existență spirituală la un act viu spiritual, mereu altul în timp și dincolo de care nu este nimic, astfel motivându-se atribuirea filozofiei lui idealismului absolut, prezent în interiorul conștiinței noastre, conștiință pe care o asemuiește unei sfere cu rază infinită: „Atâta spirit, cu un cuvânt, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”.
Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul. În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, putem presupune că întreg sistemul s-ar prăbuși.
Trăim într-o lume în care familia a început să se prăbușească, lumea e impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor, amenințărilor, urii, crimelor, a agresivității unor conducători sadici sau grandomani care sunt în stare de orice pentru a-și păstra puterea, chiar a declanșa un război nuclear, pentru a distruge și nu pentru a salva omenirea, și, paralel cu ea, o lume a dezastrului geopolitic, cu oameni izgoniți din propria lor țară, valuri de refugiați care năvălesc în Europa, fugind de războaie. Momentul critic i-a luat pe nepregătite pe conducătorii țările europene, care n-au știut prea bine cum să rezolve problema: să-i accepte riscând pătrunderea unor teroriști și neavând posibilități de integrare civilizată – întrebându-se dacă se vor putea integra cu religia și cultura lor –, sau să-i respingă, ceea ce este inuman și contrazice chiar principiile Uniunii Europene, principii de toleranță și solidaritate. Germania, Doamna Merkel i-a „invitat” chiar. Acum războiul dintre Rusia și Ucraina, Rusia având o guvernare plină de ură și cu planuri inumane, de distrugere a ucrainenilor militari și civili și distrugerea orașelor. Este cu adevărat dramatic ceea ce se întâmplă. Oamenii fug înspăimântați, refugiații constituie o masă de oameni disperați, ei își asumă un risc uriaș, pe care noi ca spectatori nu-l putem cu adevărat înțelege. Acești bieți oameni care și-au pierdut membri de familie, vor avea de aici înainte cursul vieții fracturat. Istoria ne-a dat atâtea exemple dureroase pe care mulți dintre noi le-au trăit! Nici astăzi, după aproximativ opt zeci de ani de la refugiile din Basarabia și Bucovina, nu se știe câți și unde au pierit, dar românii i-au primit cu brațele deschise. Și acum românii se comportă la fel, fiindcă înțeleg suferințele vecinilor țării.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
