„Un om poate să nu realizeze tot ce a visat, dar nu va obține niciodată nimic grozav fără să fi visat mai întâi” – William James
Filozofia americană are o reflecție mult mai largă decât celelalte filozofii datorită preluării și prelucrării celor mai influente conceptualizări europene – neopozitivismul și filozofia analitică, fenomenologia, hegelianismul, marxismul, filozofia istorică a vieții etc., în acest mod ajungând la noi sinteze și marcând specificul gândirii americane. Este genul de reflecție al oamenilor asupra situației lor în lume. Oamenii înțelepți, gânditorii pe care-i numim filozofi, sunt cei care se aventurează cu curaj în căutarea unei societăți mai bune. Și trebuie să dăm dreptate afirmației filozofului, psihologului român C. Rădulescu Motru (1868-1957), cum că „Apariția sistemelor filozofice a fost, în tot decursul timpului, simptomul prevestitor al transformărilor sociale”, întrucât ele constituie o confruntare de idei.
William James este considerat un gânditor de frunte al secolului al XIX-lea, unul dintre cei mai influenți filozofi ai Statelor Unite și „părintele psihologiei americane”. Alături de Charles Sanders Peirce, James a înființat școala filozofică cunoscută sub numele de pragmatism. A fost filozof și psiholog și primul educator care a oferit un curs de psihologie în Statele Unite. Este considerat de mulți ca fiind cel mai perspicace și stimulator dintre filozofii americani, precum și al doilea dintre cei trei mari pragmatici (veriga de mijloc dintre Charles Sanders Peirce și John Dewey). În calitate de profesor de psihologie și filozofie la Universitatea Harvard, el a devenit cel mai faimos psiholog american în viață, și mai târziu – al timpului său. A evitat sistemele logice, limitate într-un fel, tipice raționaliștilor europeni, precum și idealiștilor germani, folosind o psihologie bogată în implicații filozofice. A avut un rol esențial în înființarea departamentului de psihologie din Harvard, care la începuturile sale era legat de departamentul de filozofie. Cu toate acestea, James nu a rămas convins că psihologia era de fapt o disciplină distinctă, scriind în 1892: „Aceasta nu este o știință; este doar speranța unei științe”. În ciuda scepticismului lui, în secolul următor această speranță a fost pe deplin realizată în departamentul pe care l-a ajutat să se întemeieze.
William James (1842—1910) s-a născut la New-York, dintr-o familie de origine scoțiană și irlandeză, stabilită în America în secolul 18. A fost cel mai în vârstă dintre cei cinci copii ai lui Henry James, Sr și Mary Walsh James. Tatăl a fost un spirit individualist, opus bisericii oficiale, religios, atașat misticismului, strălucit în relațiile și publicistica sa. Studiile din tinerețea lui William au fost neordonate, după hazardul călătoriilor familiei sale, la: New-York, Londra, Paris, Boulogne, Geneva, Bonn. Între America și Europa James a fost autodidact rafinat, cosmopolit. La Bonn a vrut să facă pictură, dar mai târziu a renunțat la ea. A învins în el natura americană, sănătoasă, atașată de concret, de senzații, de viață, de energie. Această renunțare făcută în mai puțin de un an indică: sprijinul remarcabil al familiei pentru aspirațiile sale, propria sa căutare de a atinge excelența, și dificultatea lui neliniștită, indecisă, de a rămâne angajat într-o carieră. Poetul american Walt Whitmann a rămas pentru toată viața poetul său favorit. Fratele Henry James născut la un an după William a devenit romancier, critic literar, dramaturg și prozator american, cunoscut mai ales pentru romanele, nuvelele și povestirile sale, dobândindu-și celebritatea literară cu optica sa novatoare asupra literaturii, corelată cu evoluția filozofiei și a psihologiei. A contribuit semnificativ la analiza și critica operelor de ficțiune, insistând în mod cu totul particular asupra libertății tuturor scriitorilor de a prezenta propria lor viziune a lumii. Ideea sa novatoare a fost și monologul interior care poate adânci gândirea autorului. Eseul său despre roman, The Art of Fiction, este una dintre acele strălucite scrieri care indică puterea sa critică de analiză. Filozofia sa este un empirism radical, o filozofie pluralistă, un pragmatism, deci o filozofie a concretului.
În 1861 a izbucnit războiul civil american. Ca răspuns la apelul președintelui Lincoln pentru voluntari, William s-a angajat pentru o scurtă perioadă. Fiind deja în stare delicată de sănătate, a plecat când a expirat termenul de angajare (Frații săi mai mici Wilky și Bob au servit în armata Uniunii) și s-a înscris apoi la Școala Științifică Lawrence de la Universitatea Harvard, familia sa mutându-se la Boston. Acolo a studiat chimia și apoi fiziologia, înainte de a intra la Facultatea de Medicină din Harvard în 1863. Câțiva ani mai târziu, și-a luat un an liber pentru a se alătura unei expediții științifice în Brazilia. Sănătatea proastă l-a forțat să renunțe la expediție și s-a întors la școala de medicină. A plecat din nou, de data aceasta pentru a studia fiziologia și medicina în Germania și pentru a-și recupera sănătatea. Nu a reușit să găsească un remediu pentru curioasele sale dureri de spate, dar s-a întors la Harvard, terminându-și studiile în 1869. Oricum nu intenționa să practice medicina. Îl atrăgeau disciplinele Filozofie-Psihologie care, la vremea aceea nu fuseseră încă separate complet; îl atrăgeau problemele legate de suflet și gândire și părea, la acel moment dezorientat în ceea ce trebuia să facă cu restul vieții sale. Simptomele neurologice ale lui James se înrăutățiseră. Frica sa, sentimentul de nesiguranță absolută a vieții l-a împins să devină un invalid virtual în casa părinților săi și a luat în calcul sinuciderea. În primăvara anului 1870, când James avea douăzeci și opt de ani, a trăit un moment critic în timp ce citea un tratament al libertății umane de către neokantianul francez Charles Renouvier. El a descoperit soluția problemei sale în actul voluntar al voinței prin care se putea angaja crezând în propria sa libertate, în ciuda oricărei lipse de dovezi obiective. A început recuperarea, deși restul vieții sale va fi afectat de probleme aparent psihosomatice (tulburări oculare grave, dureri de spate misterioase, probleme digestive și perioade de epuizare, precum și schimbări cronice de dispoziție, inclusiv perioade de depresie). Din păcate, îi lipsea încă un obiectiv constructiv în carieră. Dar, în 1872, unul dintre foștii profesori de chimie a lui James i-a oferit un loc de muncă pentru predarea fiziologiei. A acceptat și a început cariera de peste o treime de secol ca membru al facultății din Haward. A devenit instructor de anatomie și fiziologie. Preda psihologie folosind abordarea fiziologică pe care o învățase în Germania și înființând primul laborator de psihologie din America. A cunoscut o profesoară pe nume Alice Howe Gibbens, cu care s-a căsătorit în 1878. La fel ca părinții săi, au avut cinci copii, numindu-i pe primii doi Henry și William. Alice era pricepută în gestionarea obsesiilor sale nevrotice și a dispoziției emoționale și se pare că au avut o căsnicie bună, trăind confortabil în Cambridge. În anul în care s-au căsătorit, James a fost de acord să scrie un manual de psihologie. A fost membru al unui club metafizic care îl includea pe Oliver Wendell Holmes, cel care a predat dreptul la Harvard și a continuat să servească la Curtea Supremă a SUA și pe Charles Sanders Peirce (1839-1914), un filozof al științei, care va deveni fondatorul pragmatismului american. Deci, după Peirce, pragmatismul a fost dezvoltat de William James și de John Dewey care și-a denumit doctrina Instrumentalism. În 1879, James a început să predea filozofia la Harvard, devenind profesor asistent de filozofie în anul următor. A publicat Sentimentul raționalității, primul său articol important din noua sa disciplină. Pe măsură ce s-a adâncit în filozofie, a dezvoltat o atitudine negativă față de psihologie. După ce a devenit profesor titular de filozofie în 1885 și de psihologie în 1889 a publicat Principles of Psychology ( Principiile de psihologie) în 1890, care a avut un larg succes dar psihologul german Wilhelm Wundt (1832-1920) a spus că „este literatură, este frumos, dar nu este psihologie”. Aproape doisprezece ani i-au trebuit să termine lucrarea și, deși a avut un mare succes, a fost nemulțumit de ea și dezgustat de psihologie. Cu toate acestea, a acceptat să pregătească o versiune prescurtată, care a fost publicată doi ani mai târziu sub numele de Psihologie (Psihologie însemnând literal studiul sufletului) care i-a folosit la stabilirea reputației sale, ca cel mai important psiholog american în viață. A renunțat la conducerea laboratorului de psihologie din Harvard și s-a angajat să predea și să scrie filozofie.
În 1897 a fost publicată prima carte filozofică a lui James The Will to Believe and Other Essays in Popular Philosophy (Voința de a crede și alte eseuri din filosofia populară), dedicată lui Charles Sanders Peirce. Anul următor, la Universitatea California din orașul Berkeley, a susținut prelegerea Philosophical concepts and practical results (Concepții filosofice și rezultate practice), care a ajutat la lansarea pragmatismului ca mișcare filozofică la nivel național. În 1899 au fost publicate Discussions with psychology teachers and students about some of life’s ideals (Discuții cu profesorii de psihologie și cu studenții despre unele dintre idealurile vieții). Suprasolicitat la Harvard și punându-și în pericol sănătatea fragilă, el a avut o suferință corporală în același an. În timp ce își recupera sănătatea, a studiat o gamă largă de relatări despre experiența religioasă și a pregătit Prelegerile Gifford, pe care le-a susținut la Universitatea din Edinburgh în 1901-02. Acestea au fost publicate ca Varieties of religious experience (Varietăți ale experienței religioase), în 1902, și s-au dovedit a fi destul de reușite, deși James a fost nemulțumit, crezând că conțin prea multe raportări despre fapte și prea puține analize filozofice.
În restul vieții sale, James s-a concentrat pe dezvoltarea propriei sale filozofii, scriind eseuri și prelegeri care vor fi ulterior colectate și publicate în patru cărți. În primăvara anului 1906, a plecat de la Harvard pentru a ocupa un post de profesor la Universitatea Stanford, California, dar intenția i-a fost nerealizată, din cauza marelui cutremur din San Francisco. La sfârșitul anului 1906 și începutul anului 1907, a susținut prelegerile sale despre Pragmatism la Boston și la Universitatea Columbia, publicându-le în primăvara anului 1907. Acesta a fost și anul în care a demisionat de la Harvard, îngrijorat că ar putea muri înainte de a-și putea finaliza filozofia, deoarece suferea de angină pectorală. A susținut Prelegerile Hibbert în Anglia în 1908, publicate anul următor ca Un univers pluralist, având drept scop combaterea idealismului neo-hegelian care era atunci predominant în Marea Britanie. Între timp, el a fost atacat intelectual de către filozofi pentru tratamentul său pragmatic al adevărului, pe care l-a apărat într-o colecție de eseuri publicate în 1909 sub numele de Înțelesul adevărului.
Până în anul următor, problemele cardiace ale lui James l-au lăsat atât de slăbit, obosit, încât activitățile normale au devenit destul de dificile. Încerca să-și completeze manualul despre unele probleme de filozofie, dar a murit la 26 august 1910. În 1911, Manualul său, editat de fiul său Henry, și Memoriile și studiile sale au fost publicate postum. În 1912, au fost publicate Eseurile sale în empirismul radical, urmat, în 1920, de unele dintre Eseurile și recenziile sale colectate, și Scrisorile lui William James, editate în două volume tot de fiul său. Scrierile sale au supraviețuit parțial din cauza onestității provocatoare a ideilor sale, dar și din cauza stilului vibrant, uneori rațional, în care le-a exprimat.
În lucrarea Un univers pluralist îi admonestează pe filozofii care folosesc jargonul tehnic în loc de un limbaj clar și direct, opus gândirii practicate de el, cea spontană, și prospețimea expresiei. S-a spus (de către romancierul Rebecca West) că, în timp ce Henry James a scris ficțiune ca și cum ar fi filozofie, fratele său mai mare, William, a scris filozofie într-un stil colorat tipic ficțiunii.
Dintre lucrări trebuie menționate: Principiile Psihologiei (1890); Voința de a crede (1897); Varietățile experienței religioase (1902); Pragmatism (1907); Filozofia experienței (1909); Sensul adevărului (1909); O introducere în filozofie (19011); Eseurile și Corespondența sa.
Pragmatismul este lucrarea de vază. Cuvântul pragmatism provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acțiune. Termenul a fost ridicat la rang filozofic de C.S. Peirce. El a dezvoltat o concepție generală asupra adevărului. Această concepție susține că nu există idei care sunt adevărate în sine, ci numai idei care devin adevărate în cursul acțiunii indivizilor, în măsura în care dau rezultate. Concepția pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susținând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acțiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul cunoașterii. Cunoașterea la rândul său o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu. Pragmatiștii au identificat adevărul cu utilul. Explicat, Pragmatismul se referă la comportamentul uman de a pune deoparte un ideal, pentru a urmări un alt ideal, cu o importanță mai mică, dar mai ușor de realizat. Calitatea de adevăr a unei opinii sau credințe constă în statutul ei de regulă de acțiune. Altfel spus, pragmatismul indică ideile adevărate după succesul acestora în experiență. William James afirmă: „Pragmatismul este doctrina care se interesează de rezultatele practice ale ideilor noastre, este o filozofie a concretului”. Deci, după pragmatiști, o idee va fi adevărată dacă are consecințe utile, dacă duce la rezultate efective în domeniul experienței, al realității; ideile noastre științifice pot să nu fie adevărate în sine, dar sunt adevărate fiindcă sunt productive în știință, fiindcă ne pun pe urmele fenomenelor, ne permit să descoperim legăturile lor. O idee morală sau religioasă va fi adevărată nu speculativ, dar practic, utilă pentru om, pentru perfecționarea lui. Se poate ca adevărul, în sine să nu fie decât unul, tot restul fiind eroare, dar pe James nu-l interesează acest adevăr ultim, speculativ, poate niciodată ajuns, ci adevărul viu, uman, în contact direct cu experiența, cu lucrurile ei concrete. Pragmatismul este un punct de vedere al omului. „Nu este o filozofie, consideră James, ci mai curând „o metodă”. (…) Pragmatismul ca metodă nu pronunță judecăți de adevăr și falsitate; mai degrabă, este o chestiune de praxis – de a face și de a ordona”. James mai explică faptul că pragmatismul nu este altceva decât „obiceiul de a vedea întotdeauna o alternativă”, că valoarea filozofiei sale constă „într-o deschidere mai largă a minții, un mod de gândire mai flexibil” și că, „pragmatismul este fundamental democratic”. El susține că „viziunea empiristă asupra lumii este „materialistă” și „fatalistă”.
Potrivit lui James, nici raționalismul, nici empirismul nu admit „posibilitatea”. Dar, mai important este faptul că nici raționaliștii, nici empiriștii nu par să recunoască că experiențele altor oameni sunt esențiale în formarea propriei experiențe, indiferent dacă subiectul experienței este științific sau etic. Raționalismul duce la o concepție unitară a lumii, crede James, care poate fi prea unitară, în care asperitățile, discontinuitățile dintre lucruri dispar. Lumea este un tot: este teza monistă. Din contră, „dacă ne întoarcem către concret, dacă considerăm nu principiile și nu principiile universale, ci faptele, realitățile individuale, atunci lumea apare ca un haos, ca o multiplicitate, spune James, ca un mozaic. Lucrurile au fiecare fizionomia lor proprie, bogăția lor și am putea adăuga – frumusețea lor. Ele formează domenii diferite de experiență, cu legături multiple și de ordine diferite între ele. Niciodată această pluralitate nu va putea fi unificată complet. Ea este teza pluralistă. Este o consecință a atitudinii empirismului radical”.
Pragmatismul în filozofie, pe scurt, nu pierde timp în rezolvarea problemelor teoretice care nu au nimic de-a face cu realitatea, ci este interesat doar de problemele umane și presante, ia în considerare totul din punctul de vedere al propriului beneficiu. Și pentru că am amintit mai sus de cei trei mari pragmatici, James fiind veriga de mijloc dintre Charles Sanders Peirce și John Dewey, să clarificăm, pe scurt, învățăturile lor filozofice: Învățătura filozofică a lui Charles Pierce nu se limitează la pragmatism și justificarea sa. Pierce spune că gândirea este necesară numai pentru a dezvolta o credință durabilă, adică o dorință conștientă de a acționa într-un fel sau altul în fiecare caz. Cunoașterea în filozofia sa nu este o tranziție de la ignoranță la cunoaștere, ci o mișcare de la îndoială la o credință fermă. Pierce crede că această credință este adevărată în cazul în care o acțiune bazată pe ea conduce la un rezultat practic corespunzător. Din învățăturile lui Pierce urmează trei idei principale ale direcției: gândirea este realizarea satisfacției psihologice subiective; adevărul este cel care se manifestă sub forma unui rezultat practic; lucrurile sunt o combinație de consecințe practice.
William James, adeptul ideilor lui Pierce, consideră că fiecare persoană are propria sa filozofie. Realitatea este multilaterală și fiecare individ are propriul mod de a-l percepe, iar totalitatea tuturor acestor metode duce la crearea unei imagini pluraliste a lumii; se apropie de o situație concretă de viață și este în concordanță cu experiența fiecărei persoane. Este un empirism radical, este o filozofie pluralistă, este un pragmatism. Pragmatismul în filosofia lui James ia de asemenea ca bază percepția adevărului ca ceva care are o întruchipare practică. Citatul său fiind: „Adevărul este o carte de credit, care este valabilă numai în anumite condiții”.
Moderna filozofie occidentală a pragmatismului lui Ioan Dewey consideră că doctrina întregii direcții are cea mai mare influență asupra Statelor Unite. Dewey a susținut că a creat filozofia unei societăți democratice. El a dezvoltat teoria cercetării științifice, însă știința din învățătura sa este doar o metodă prin care oamenii fac acțiunile cele mai optime. Cunoașterea obiectivă a lumii este imposibilă. Cunoașterea este o intervenție activă a subiectului în procesul de cercetare, un experiment asupra obiectului. Gândirea servește la rezolvarea situațiilor problematice. Realitatea este creată în procesul de cercetare științifică. Diferitele produse ale activităților sociale (legi, idei) nu reflectă realitatea, ci servesc pentru a obține beneficii practice într-o situație specifică.
În prima dintre cele opt prelegeri ale cărții „Pragmatismul” James arată modul în care metoda pragmatică ne ajută să stabilim semnificația făcând-o funcție a consecințelor practice (cuvântul „pragmatic” înseamnă a avea legătură cu acțiunea și este etimologic legat de cuvântul englezesc „practic”). Înainte de a investi mult timp sau efort în căutarea sensului a ceva, ar trebui să luăm în considerare ce diferență practică ar avea dacă am putea afla. Fără îndoială, filozofia ne oferă o singură abordare legitimă a credinței, așa cum observă el în a cincea sa prelegere. Efortul omului pentru remedierea răului, a suferinței James consideră că este rostul idealului uman realizat prin curaj: „Ideea de Dumnezeu este ideea care poate da acest curaj de acțiune bună în lume”.
James spune: „Empirismul nu admite decât simțurile exterioare. Pragmatismul acceptă tot: logica, simțurile, și consimte să țină seama de experiențele cele mai umile, cele mai particulare. Dacă experiențele mistice pot să aibă consecințe practice, el le va accepta. Și – dacă Dumnezeu poate fi atins acolo – pragmatismul va accepta un Dumnezeu care ar locui în mijlocul însăși a fenomenelor particulare”.
Subiectul unei alte prelegeri a lui James se referă la metoda pragmatică și întrucât orice lucru cunoscut trebuie să fie adevărat, credința „adevărată” trebuie privită din perspectiva pragmatismului, și începe cu o analiză standard a dicționarului adevărului ca acord cu realitatea. Acceptând acest lucru, el avertizează că pragmatiștii și intelectualiștii nu vor fi de acord cu privire la modul de interpretare a conceptelor de „acord” și „realitate”, aceasta din urmă crezând că ideile copiază ceea ce este fix și independent de noi. În schimb susține o interpretare mai dinamică și practică, o idee sau o credință adevărată fiind una pe care o putem încorpora în modurile noastre de gândire în așa fel încât să poată fi validată ca experiență. Adevărurile noastre trebuie să ne conducă la consecințe utile. El vede toate adevărurile existențiale ca, în teorie, revizuibile, având în vedere o nouă experiență. Acestea implică o relație între fapte și ideile sau convingerile noastre. Deoarece faptele și experiența noastră despre ele se schimbă, trebuie să ne ferim să considerăm astfel de adevăruri ca fiind absolute, așa cum tind să facă raționaliștii. Această teorie relativistă a generat o furtună de critică în rândul filozofilor obișnuiți, la care el a răspuns în „Sensul adevărului”.
James este de acord că lumea trebuie schimbată, dar trebuie să știm „ce trebuie să schimbăm” și că trebuie să fim realiști și cinstiți în evaluarea modului în care se află lumea. „Adevărul teoretic trebuie să vină în orice moment înainte de aplicarea practică.” Cu toate acestea, adevărul teoretic, pentru pragmatist „rămâne irelevant, cu excepția cazului în care se potrivește scopului”. James vede folosirea facultăților noastre practice ca pe o încercare „de a obține lumea într-o formă mai bună și totul cu o conștiință bună”. El spune: „Lumea pluralistă este o lume a pericolelor, a riscului; nu este o lume optimistă, a securității, ca lumea unitară organizată de un singur principiu (…) Nici optimismul contemplativ și nejustificat de realitate nu poate fi adevărat și nici pesimismul care, impresionat de iraționalitatea lumii, disperă. Problema existenței răului în lume putea fi cu greu soluționată, de o doctrină care admite o ordine finală, providențială, bună, a lumii ca întreg. În pluralism răul vine din partea încă haotică a lumii, dar care, cu timpul, poate intra în relații noi, se poate remedia. (…) Ideea de Dumnezeu este ideea care poate da acest curaj de acțiune bună în lume”. (…) Pluralismul se leagă strâns de fapte, de realitatea concretă, el studiază adevărul în lucrarea lui însăși pe cazuri particulare pe care le generalizează după aceea. Pragmatismul, cu toate că este legat de fapte, nu arată deloc tendința materialistă de care suferă empirismul obișnuit. O idee este adevărată , atât cât avem nevoie a o crede adevărată. Ea poate fi bună, în măsura în care ea ne este profitabilă. (…) Tot ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau adevărul este un bun de un fel oarecare și nu în afara binelui. Admiteți că în ideile adevărate nu ar fi nimic bun pentru viață, admiteți că posesiunea acestor idei ar fi un dezavantaj pozitiv și că ideile false ar fi singure avantajoase… În lumea în care lucrurile s-ar petrece astfel, datoria noastră ar fi mai mult de a fugi de adevăr…”
Pragmatismul, în opinia lui, lărgește cercetarea care are ca obiect pe Dumnezeu, pe când „Raționalismul nu înțelege să părăsească logica, să părăsească empireul! Empirismul nu admite decât simțurile exterioare. Pragmatismul acceptă tot. El acceptă logica, acceptă simțurile și consimte să țină seama de experiențele cele mai umile, cele mai particulare. Dacă experiențele mistice pot să aibă consecințe practice, el le va accepta. Și dacă Dumnezeu poate fi atins acolo – pragmatismul va accepta un Dumnezeu care ar locui în mijlocul însăși al fenomenelor particulare”.
James ajunge să vorbească despre „salvarea lumii”, crezând că noi toți „dorim să reducem la minimum nesiguranța universului” și crede că „suntem și ar trebui să fim nefericiți atunci când ne considerăm expuși fiecărui inamic și deschiși la orice curent care distruge viața”. James spune că există „condiții concrete” pentru „mântuirea lumii”. El întreabă: „Ce înseamnă pragmatic să spui că această mântuire a lumii este posibilă?” Și răspunde: „înseamnă că unele dintre condițiile eliberării lumii există de fapt”. „Ar contrazice chiar spiritul vieții să spunem că mintea noastră trebuie să fie indiferentă și neutră în chestiuni precum cea a mântuirii lumii, că ea poate rămâne neutră în probleme ca acelea ale „salvării” universului. (…) Există totuși unii oameni care suferă de faptul de a crede că mântuirea lumii este imposibilă: sunt pesimiștii. Optimismul crede din contră, că salvarea ei este perfect asigurată. La mijloc între aceste doctrine se situează ceea ce s-ar numi meliorismul, deși acesta a apărut până acum mai puțin ca o doctrină, cât o atitudine luată în fața lucrurilor vieții. În filozofia europeană optimismul a prelevat totdeauna. Pesimismul nu s-a introdus decât de curând, grație lui Schopenhauer și nu are decât puțini partizani. Meliorismul nu consideră salvarea lumii ca asigurată în mod absolut cert, dar nici ca imposibilă (…) Pragmatismul trebuie să încline, în mod evident, pentru meliorism” (Prin meliorism înțelegându-se doctrina după care lumea nu este nici lipsită de rău, nici cea mai bună posibilă, dar pe cale a se perfecționa și ameliora). „Pragmatismul nu ar putea rămâne orb la faptul că anumite căi de mântuire sunt într-adevăr deschise de pe acum…” Când vorbește despre rațiunea care este deseori invocată de unii dintre oameni, spune: „sunt invocate rațiunile lucrurilor și nu vrem ca lucrurile să fie produse numai pe alocuri. Eu vă voi întreba însă: ce fel de rațiune poate exista în ultima analiză pentru a se produce undeva, ceva? Îmi veți vorbi degeaba de logică, de necesitate și de categorii. Veți invoca absolutul sau veți pune degeaba în joc tot materialul adunat în arsenalul vostru filozofic: singura rațiune reală pe care o pot concepe pentru ca orice, oricând să se poată produce este că există cineva care dorește ceva și că acesta este prezent, nu oriunde, ci în cutare loc. Un lucru este cerut, de exemplu, pentru a veni în ajutor oricărei fracțiuni minime care constituie universul. Iată o rațiune vie. Pe lângă ea, cauzele materiale și necesitățile logice nu mai sunt decât umbre! (…) Avem toți momente de descurajare; ni se întâmplă să fim dezgustați de noi înșine, obosiți de eforturile noastre zadarnice. Viața din noi ne părăsește și, în căderea noastră, urmăm exemplu fiului risipitor. (Cel care a folosit în mod păcătos libertatea, iar întoarcerea lui acasă exprimă ideea că pocăința nu este niciodată prea târzie, cu condiția ca ea să fie sinceră și deplină). Ne îndoim de șansele de reușită, pe care le poartă lucrurile. Am vrea atunci un univers la care am putea renunța cu totul, în care să ne aruncăm în brațele tatălui nostru și, asemenea stropului de apă care se pierde într-un fluviu sau în ocean, am vrea să ne cufundăm în viața Absolutului. (…) Monismul religios se adresează oamenilor care au acest temperament, cu aceste cuvinte consolatoare: Nu există nimic ce nu se întâmplă din necesitate, ce nu face parte din esența lucrurilor; voi înșivă faceți parte din ea, cu sufletul vostru decepționat și inima voastră bolnavă. Toate ființele sunt una cu Dumnezeu și în Dumnezeu totul este bine. Armele eterne nu le veți găsi la suprafață, dar în fondul lucrurilor, și puțin importă dacă aveți o soartă bună sau rea în această lume a aparențelor!” Mărturisește că nu e dispus să creadă că lumea este o aventură și un pericol, și ca atare nu se gândește să o părăsească. „Nimic nu împiedică de a accepta în toată sinceritatea acest univers al remediilor violente și din care nu ar putea dispare ceea ce face „seriozitatea” lui. A adopta această atitudine este, în ochii mei, propriu adevăratului pragmatist.”
Filozofii occidentali au privit în mod tradițional cunoașterea drept o credință justificată, adevărată și James pare să accepte această viziune. Întreaga sa filozofie poate fi văzută ca una dintre credințele productive. Orice anchetă trebuie să se încheie în credință sau necredință sau îndoială; neîncrederea este doar o credință negativă, iar îndoiala este adevăratul opus al ambelor. A crede în orice înseamnă a-l concepe ca fiind cumva real; atunci când respingem ceva ca fiind ireal (necredință), se întâmplă de obicei pentru că contrazicem cumva ceea ce credem că este real. Unele dintre cele mai fundamentale și valoroase credințe ale noastre nu par suficient justificate pentru a fi considerate cunoscute. Aceste „postulate ale raționalității” includ convingerile că fiecare eveniment este cauzat și că lumea în ansamblu este inteligibilă în mod rațional. Așa cum susține el în Sentimentul raționalității, a spune că astfel de credințe, oricât de importante ar fi, nu sunt cunoscute, este să recunoască faptul că, deși implică dorința de a acționa asupra lor, îndoiala cu privire la adevărul lor pare teoretic posibilă. El identifică patru postulate ale raționalității ca fiind probleme legate de valoare, dar incognoscibile, de credință; aceștia sunt Dumnezeu, nemurirea, libertatea și datoria morală. El continuă să se ocupe de fiecare dintre ele în mod individual.
Fac o digresiune și amintesc vorbele filozofului român Petre Țuțea (1902-1991): „Acum, mai la bătrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr”.
James este, fără îndoială, cel mai semnificativ filozof american al religiei din istoria intelectuală, iar multe dintre scrierile sale, pe lângă eseul „Voința de a crede” și cartea sa despre „Varietăți ale experienței religioase”, dovedesc acest fapt.
Deoarece nu experimentăm în mod natural supranaturalul, se crede că credința în Dumnezeu este lipsită de cunoștințe. Cu toate acestea, o astfel de credință are un sens pragmatic pentru mulți oameni și este rezonabil să ne întrebăm dacă, cum și în ce măsură poate fi justificată. Pentru James, filosoful logic instruit în știință, atât logica, cât și știința au limite dincolo de care putem căuta în mod legitim sentimentul raționalității.
Eseul său „Voința de a crede” este conceput pentru a fi o apărare a credinței religioase în absența argumentării logice concludente sau a dovezilor științifice. James recunoaște că, în era noastră științifică, există ceva dubios în privința voluntaristă și anume că, în anumite circumstanțe, putem alege în mod legitim să credem în absența oricărei justificări obiective. Cu toate acestea, el susține că o facem în mod natural tot timpul, ideile noastre morale și politice fiind exemple evidente. Când crezi în iubirea mamei sau în sinceritatea celui mai bun prieten, nu ai nicio dovadă obiectivă. Cu toate acestea, pare adesea nerezonabil să refuzi să te angajezi să crezi astfel de chestiuni; dacă am face acest lucru, consecințele pragmatice ar fi o viață socială mai sărăcită. Într-adevăr, în unele cazuri, a crede și a acționa după acea credință poate contribui la creșterea șanselor ca credința să fie adevărată. Aplicat acest argument credinței religioase, ajungem la concluzia că realitatea finală este cea mai valoroasă și că suntem mai bine dacă credem asta. Angajarea pentru această credință în două direcții este semnificativă, la fel ca și refuzul de a face acest lucru. În orice moment, trebuie luat angajamentul în două direcții sau nu; și modul în care se experimentează această viață, precum și perspectivele pentru un posibil post-viață, pot fi în joc. Indiferent dacă cineva își asumă sau nu acest angajament, pot fi implicate consecințe pragmatice. Nici nu ar trebui să ne imaginăm că am putea evita să facem o alegere, deoarece angajamentul de a nu comite este el însuși un angajament.
În „O lume a experienței pure” definește numele de „empirism radical”: „Empirismul este cunoscut ca opusul Raționalismului. Raționalismul tinde să pună în evidență universalul și să pună în ordinea logică lucrurile însăși, întregurile înaintea părților. Empirismul din contră așază accentul pe explicația faptei, pe element, pe individual și tratează întregul ca o colecție sau universalul ca o abstracție.(…) Empirismul radical, așa după cum îl înțeleg, face o dreptate întreagă relațiilor conjunctive, fără a le trata totuși, așa cum tinde totdeauna să le trateze raționalismul, ca fiind adevărate într-un fel superior, ca și cum unitatea lucrurilor și varietatea, lor ar aparține unor ordine diferite de adevăr sau vitalitate”.
Vorbind despre relațiile dintre oameni, James spune că ele sunt de grade diferite de intimitate: „Simplul fapt de a fi „împreună” cu altul într-o vorbire este relația cea mai exterioară pe care o putem avea și ea pare că nu implică nimic ce ar duce la alte consecințe,. Simultaneitatea și intervalul de timp vin apoi, și, în urmă situarea spațială și distanța. După ele asemănarea și diferența, purtând cu ele posibilitatea mai multor inferențe (anumit grad de probabilitate). Apoi relațiile de activitate legând termenii în serii cuprinzând schimbare, tendință, rezistență, și în general ordinea cauzală. În cele din urmă relația experimentată între termenii care formează stările conștiinței și care sunt conștienți, în mod imediat, că se continuă unul pe altul”. El consideră Universul a fi oarecum haotic, cauzele și scopurile există numai în anumite fapte: „Această pătrundere imperfectă, această relație de a fi împreună (withness) între unele părți ale totalității experienței și alte părți ale ei, este faptul pe care empirismul obișnuit îl valorifică contra raționalismului, acesta din urmă tinzând totdeauna a-l ignora cu tenacitate. Empirismul radical, din contră, acceptă și unitatea și lipsa de legătură. (…) admite că ar fi forțe în lucru care tind, în cursul timpului, să facă să crească unitatea”. Precizează: „fiecare din biografiile voastre personale, subiecte, obiecte, interese sau scopuri sunt continue sau pot fi continue. Biografiile personale sunt procese de schimbare în timp și schimbarea însăși este unul din lucrurile experimentate în mod imediat. Schimbarea în acest caz înseamnă continuitate ca opusă unei treceri discontinue”.
În „Filozofia experienței” vorbește despre Pluralism, doctrina care admite multiplicitatea în univers, lumea pluralistului semănând mai mult cu o republică federală decât cu un imperiu sau regat: „oricât de mare ar fi porțiunea adusă de unitate, rămâne încă ceva autonom”. Spre deosebire de Monism care consideră că fiecare lucru este prezent tuturor celorlalte, într-un singur tot, imens, care le implică în același timp pe toate, pluralismul consideră că „nimic din ce este real nu este absolut simplu, oricare parcelă a experienței oricât de mică ar fi, ea este un „multum in parvo” (mult în puțin) prin relațiile ei multiple”. James explică: „fără să-și piardă identitatea sa, un lucru poate să-și adauge un altul sau să-l lase să plece…Pentru monism orice lucru duce cu el tot universul…”
În „Varietățile experienței religioase” specifică: „dacă credința religioasă nu trebuie redusă la capriciu arbitrar, ea trebuie să se bazeze pe un fel de experiență personală”. În calitate de psiholog și filozof, Iacob Levy Moreno, creatorul psihoterapiei, al sociometriei definește în mod deliberat „religia” în general ca experiențe ale indivizilor umani în măsura în care aceștia se văd legați de tot ceea ce consideră divin. Această definiție indică faptul că religia nu necesită credință într-un Dumnezeu transcendent, monoteist, și că nu impune dimensiunea socială a comunității religioase. James face distincția între „minte sănătoasă” și „sufletul bolnav” ca două tipuri extreme de conștiință religioasă, prima fiind caracterizată de o bucurie optimistă, iar cea de-a doua printr-un pesimism morbid. Între aceste extreme se află „sinele divizat” și credinciosul stabil, bine integrat. Iacov dezvoltă analize îndelungate ale convertirii religioase, sfințeniei și misticismului. Trecând dincolo de acestea, el stabilește filosofia care ar putea contribui la stabilirea „supra-credințelor” cu privire la existența și natura divinului; ia în considerare în mod critic argumentele tradiționale pentru Dumnezeu – argumentul cosmologic, argumentul din proiectare, argumentul moral și argumentul din consensul popular – găsind niciunul dintre ele deosebit de convingător, dar manifestând cel mai mare respect pentru argumentul din proiectare. De asemenea, el cântărește în balanță și găsește argumente doritoare pentru atributele divine metafizice și morale, găsindu-le pe acestea din urmă cu o relevanță mai pragmatică pentru valorile, alegerile și comportamentul uman decât cele dintâi. În ultima sa prelegere, el trage concluzii cu privire la trei credințe pe care experiența le găsește în religii în general: (1) că lumea noastră sensibilă face parte și își derivă semnificația dintr-o ordine spirituală mai mare; (2) că scopul nostru este îndeplinit prin realizarea unei uniuni armonioase cu acesta; și (3) că rugăciunea și comuniunea spirituală sunt eficiente. Mai mult, religiile implică de obicei două calități psihologice în credincioșii lor: (1) o poftă energică de a trăi; și (2) un sentiment de siguranță, dragoste și pace. Având în vedere că gândirea și sentimentul determină ambele conduite, James crede că diferitele religii sunt similare în ceea ce privește sentimentul și conduita, doctrinele lor fiind mai variabile. În general, aceste doctrine încearcă să diagnosticheze o neliniște fundamentală cu privire la starea noastră naturală și să prescrie o soluție prin care am putea fi mântuiți. Iacob crede că realitatea are mai mult decât lumea noastră naturală și că acest tărâm nevăzut generează efecte practice în această lume. Dacă numim ființa supremă „Dumnezeu”, atunci avem motive să credem că relația interpersonală dintre Dumnezeu și oameni este dinamică și că Dumnezeu ne oferă o garanție că valorile morale pe care ne străduim să le realizăm ne vor supraviețui cumva. James se descrie pe sine însuși ca un supranaturalist (mai degrabă decât un materialist). O analogie admirabilă îi este atribuită lui Dumnezeu, comparându-l cu un maestru șahist angajat într-un meci cu noi. Suntem liberi să facem propriile noastre mișcări; totuși, maestrul știe toate mișcările pe care le-am putea face, șansele de a alege una dintre ele și cel mai bun răspuns la orice mișcare pe care alegem să o facem. Acest lucru indică două abateri de la conceptul tradițional iudeo-creștin al lui Dumnezeu, prin faptul că maestrul interacționează cu noi în timp și nu știe totul în viitor, în măsura în care este ales liber de noi.
În „Acțiune reflexă și teism”, James susține o credință teistă într-un Dumnezeu personal cu care putem menține relații interumane, care posedă cea mai profundă putere din realitate și pe care îl putem iubi și respecta, în măsura în care suntem dedicați căutării unor valori comune. În „Viața merită trăită?” Iacov sugerează chiar că Dumnezeu poate obține forță și energie din colaborarea noastră.
În „Ce face o viață semnificativă” James susține trecerea către ne-interferența reciprocă cu oamenii care nu ne amenință cu violența. Toleranța față de ceilalți este un antidot pentru cruzime și nedreptate. Susține că tendința de evoluție socială este în direcția progresului democratic. Cu toate acestea tendința necesită efort iar continuarea sa ne provoacă la căutarea unei distribuții mai echitabile a bogăției. Angajamentele sale față de libertatea individuală, respectul reciproc, relațiile pașnice cu toleranța converg spre a ne îndrepta către direcția progresului, ceea ce el numește „Republica intelectuală”.
Cât privește obiectivul principal al vieții umane , răspunsul lui este același cu al celor din urma sa: fericirea care ne motivează să acționăm și să suportăm.
Un articol scris în 1995 și semnat de Salem Sium, intitulat Pragmatism și Religie, critică Pragmatismul susținut de James și aduce în prim plan personalitatea lui Walter Arnold Kaufmann (1921 – 1980), filozof și poet germano-american. El scrie: „Deși putem crede cu convingere în Dumnezeul aparent, rămânem umili cu privire la faptul că nicio ființă umană nu este capabilă să posede cunoașterea deplină a lui Dumnezeu. Astfel, se creează o atmosferă propice negocierii (bazată pe absolut). Deși îmi place teoria lui James, l-aș critica pentru că a creat o posibilă catastrofă. Mi s-ar părea că el presupune că toate idealurile deținute de oameni sunt bune. Ce se întâmplă atunci când majoritatea oamenilor din lume dețin un ideal care este destul de rău?”. Devine o posibilitate? Și autorul încheie articolul cu un citat din Unamuno care surprinde spiritul, esența filozofiei lui Kaufman: „A crede în Dumnezeu înseamnă a tânji după existența Lui și, mai departe, înseamnă a acționa ca și când ar exista; este să trăim după acest dor și să-l facem izvorul interior al acțiunii noastre”.
Este cunoscut impactul istoric pe care l-a avut pragmatismul. Începând cu președinția lui John F. Kennedy, Statele Unite au intrat pe cursul unei schimbări, atât în interior cât și pe scena lumii, care a fost susținută de filozofia pragmatismului. Pragmatismul a fost prezent în felul de a gândi, de a acționa și de a trăi, a acestei părți a lumii care a fost denumită Lumea Nouă, și poate puțini au înțeles cum a acționat în politica internațională. Astăzi ne confruntăm cu rezultatele acestei politici, dar și cu apariția Neopragmatismului, folosit de diverși gânditori care încorporează idei importante ale pragmatiștilor clasici, și totuși diferite în mod semnificativ. Ca exemplu avem pragmatismul conceptual al lui C. I. Lewis, foarte critic cu Dewey, și Richard Rorty critic la adresa lui Peirce.
Lumea de astăzi ar trebui, totuși, să nu uite spusele lui James (repet!): „Un om… nu va obține niciodată nimic grozav fără să fi visat mai întâi”. Pentru că visele nu vor permite pietrificarea inimilor noastre. Ele ne vor deschide ușa adevăratei înțelegeri a realității din jur.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
