„Întristarea și dezamăgirea răsar din mânie, mânia din invidie, invidia din ranchiună și, pentru ca cercul să fie închis, ranchiuna din întristare și dezamăgire.” – David Hume
David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. A elaborat teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politică și religie. Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor”.
Putem spune că el ca și alți filozofi au analizat profund și cu sinceritate lupta dintre acea parte a ființei care înclină către fiorul religios al existenței și cealaltă parte care înclină spre rațiune și care permite să se înțeleagă mai ușor și mai clar, dar superficial, întâmplările vieții. Modul de viață umanist pare unora că ar fi cel necesar de a cuprinde viața fiecărui om, prin îmbrățișarea rațiunii și științei. Religia însă și persoanele religioase spun că nu poți să fii fericit crezând că nu există nimic după această viață, că nu există un scop sau plan divin pentru viața fiecăruia dintre noi. Unii au ajuns, mai de curând, la concluzia că „umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți”. Și aceasta deoarece umanismul este iubirea de oameni, este atitudinea cuviincioasă față de valorile general umane.
Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă, căreia Hume i-a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiective corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea faptul că oamenii au o concepție reală despre sine, susținând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.
David Hume s-a născut în 1711 la Edinburgh, Regatul Marii Britanii și a murit în 1775. Moartea sa este deseori amintită, exemplificată. Ne este cunoscut că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar sfârșitul lui Hume a fost venerat deoarece a fost unul deosebit, și anume: Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces și cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale: „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit, fericit, dar și foarte lucid, deoarece i-ar fi spus medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Sau, poate spusele făceau parte din scepticismul sufletului său?
În 1723 s-a înscris la secția greacă a Universității din orașul în care s-a născut, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani s-a înscris la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului și încercarea de intrare în viața de afaceri, și-a dat seama că negoțul nu este pentru el. A plecat în Franța și-a reluat studiul și a redactat prima lucrare „Tratat despre natura umană” între anii 1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. După această lucrare au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Eseuri morale și politice” (1741), „Cercetare asupra intelectului omenesc” (1748), „Cercetare asupra principiilor morale” (1751), „Istoria Angliei” (1754-1761), „Istoria naturală a religiei” (1757), a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului”; „Dialoguri asupra religiei naturale” (1779), apărută postum.
Hume a fost un critic al dogmatismului metafizic și religios, devenind celebru pentru modul în care a abordat, de pe poziții sceptice, o serie de subiecte filozofice, cum ar fi cauzalitatea, probabilitatea, identitatea personală sau originea virtuții.
Contemporanul său, filozoful german Immanuel Kant, l-a apreciat pe Hume, afirmând că prin contestarea valabilității obiective a ideii relației cauzale l-a trezit din „somnul dogmatic”.
Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut. Dovada convingătoare a acestui principiu este faptul că persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.
După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.
L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este, deci, cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.
Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) îl considera unul dintre cugetătorii însemnați în problema cauzalității, fiind de acord cu acest caracter al cauzalității care nu se poate înțelege decât prin experiență, că singură experiența poate da posibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre două evenimente.
Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) admitea ideea lui Hume despre cauzalitate ca fiind o obișnuință produsă de succesiunea aparentă a întâmplărilor (succesiunea lor), dar cauzele reale le considera mistere, cele ca timpul, spațiul, întregurile, lucrurile, experiența și semnele nerelevante; mirarea rămânând un fapt psihic inexplicabil, ca și întrebările și reflecțiile care o însoțesc.
De-a lungul timpului, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Cu câțiva ani în urmă au fost întrebați mulți filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel”, a făcut o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.
Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune.
„Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filozofia noastră, Hume este religia noastră” – afirma filozoful idealist scoțian James Hutchison Stirling în secolul al XIX-lea, afirmație care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filozofului scoțian David Hume.
Hume a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugera că ar trebui să fie respinse religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator: „guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie”.
Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.
Definind moralitatea drept sumă a calităților care sunt aprobate de oricine și de cele mai multe ori și practicate de către toată lumea, s-a preocupat în continuare de descoperirea celor mai largi motive ale aprobărilor. Le-a găsit pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”, deciziile morale fiind bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru faptul că sunt plăcute celor din jur. Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai importantă parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretindea că le-a găsit în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. A considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analiza diferite teorii morale, Hume susținea că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce ar însemna consimțământul moral? – Un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.
În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Având la dispoziție 30.000 de volume, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. „Istoria Angliei”, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume. Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă foarte cunoscut.
În contemporanitate, un profesor universitar din Arizona a pus sub semnul întrebării sentimentalitatea lui Hume, spunând că motivul pentru care sentimentaliștii sunt excesiv de satisfăcuți, este pur și simplu acela că nu și-au supus convingerile unei reflecții suficiente asupra sentimentelor. Un biograf însă, James Boswell, Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filozofice și literare.
A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldură de toți.
În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou reședința în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă –, de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și faptul că și-a putut revizui textul scrierilor sale.
Filozoful român Petre P. Negulescu (1872-1951) susținea că existența nu poate fi explicată decât în procesul cunoașterii, „fără absolutizarea actului cognitiv, așa cum au procedat prekantienii Locke, Berkeley, Hume”. El aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filozofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm că avem atâtea filozofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii și ale vieții, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”. În concepția sa, perioada modernă se sfârșește cu scepticismul lui Hume, iar perioada contemporană a istoriei filozofiei începe cu Kant.
Dintre concepția savanților români cu privire la materie, Victor Babeș (1854-1926), autorul primului tratat de bacteriologie din lume prin care a pus bazele moderne ale acestei științe, a respins interpretarea subiectivă a cauzalității lui Hume, susținând că cauzalitatea nu poate fi rezultatul obișnuințelor determinate de succesiunea repetată a unor fenomene, căci „după zi urmează noapte, și totuși nu considerăm ziua drept cauză a ei.”
Hume a avut încă din timpul vieții admiratori și apărători de-un mare prestigiu intelectual. Immanuel Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filozofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă sentimentalismului, acesta nu poate niciodată să critice cu succes instituțiile sau practicile existente, întrucât poate fi prea mulțumit sau conservator.
El, Kant, spun, nu a avut la dispoziție datele ultimelor descoperiri ale Fizicei cuantice care a reușit să ne explice că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în trup. Dacă până nu demult, oamenii de știință au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior și că, cel mai puternic emițător energetic din trupul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice, acum se știe că inima generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului, că ea este înzestrată cu inteligență – „inteligența inimii” – , că inima interacționează atât cu trupul cât și cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează, transmițând informații la distanțe mari, prin emoțiile pe care le produce. Iar sentimentele umane izvorăsc din inimă și influențează puternic realitatea în care trăim. Sentimente ca: iubirea, iertarea, compasiunea, ura, dezbinarea, etc., produc modificări atât în trupul nostru, cât și la cei din afara noastră.
Filozoful francez Michel de Montaigne, susținea încă din secolul 16: „Simțurile au toate această putere de a porunci rațiunii și sufletului nostru”. Un secol mai târziu, Blaise Pascal spunea că în sinele lui află tot ce vede la Montagne, că „toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor”, deoarece „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”.
Și totuși am credința că lumea trebuie să găsească o zonă a echilibrului între rațiune și sentiment, că filozofia, știința și religia pot să meargă la braț pentru realizarea echilibrului, iar politica să aibă înțelepciunea de a respecta echilibrul pentru a-i face pe oameni mulțumiți și cât mai fericiți.
Prostia însă, indiferența, acceptarea unor idei sau atitudini prin îngenunchiere, nu va duce niciodată la progres și fericire. Moralitatea include, pe lângă sentimentul moral, și pe cel al demnității.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
