„Cine nu respectă viața, nu merită să trăiască.” – Leonardo da Vinci
Evul Mediu, sau perioada medievală, a constituit epoca istorică cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere. Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa și a reprezentat o etapă în laicizarea gândirii umane. Umanismul a constituit baza spirituală a Renașterii. Termenul de Renaștere a fost introdus mult mai târziu, de către istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Această perioadă a fost caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenții, prin înflorirea științelor și artelor. Toate au revoluționat viziunea asupra lumii, au marcat începutul unei lumi noi, bazată pe tehnologii și teorii științifice concrete. Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană. Începând din secolul XIV în Italia și răspândindu-se în restul Europei, influența sa a fost resimțită în literatură, filozofie, artă, muzică știință, religie, politică, precum și în alte domenii.
Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydides, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățații din Bizanț care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și au predat în școli din Florența, Ferrara sau Milano au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii s-au orientat spre neoplatonism în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începea să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.
Gândul ne poate duce la Pasărea Phoenix, pasărea cea mai slăvită dintre toate creaturile simbolice născocite de misterele antice despre care savanții moderni afirmă că existența acestei păsări nu este decât un mit, totuși Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) vorbea despre capturarea unei asemenea păsări și despre expunerea sa în piața romană în timpul domniei împăratului Claudius. Pasărea reprezenta aspirația spre nemurire, renașterea prin propriile-i forțe, purificarea prin foc, ciclicitatea. Ca atare, nu putem să asemuim aspirațiile renascentiștilor cu simbolul Pasării Phoenix? Cred că – da!
Renașterea a afectat profund viața intelectuală europeană, începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei. Renascentiști s-au axat pe realism și emoția umană. Umaniștii au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. S-a pus un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filozofie, matematică, scrise în greacă și arabă.
Renașterea a început în Italia la finele secolului al XIV-lea, sfârșindu-se, consideră unii, în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei. Aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice[, în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale papalității. Figurile predominante ale Renașterii au fost: pictorul, sculptorul, arhitectul și omul de știință Leonardo da Vinci; dramaturgul și poetul englez William Shakespeare; romancierul, poetul și dramaturgul spaniol Miguel Cervantes (autorul „Don Quijote e la Mancha”); poetul și umanistul italian Giovanni Boccaccio (autorul „Decameronului”); poetul, filozoful și omul politic italian Dante Alighieri (autorul „Divinei Comedii”.
Zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor. Banii din împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al XVII-lea, în timp ce s-a impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen Veneția, Florența, Genova și Milano se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția ambasadorului permanent.
În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renașterii a fost orientarea sa anti-scolastică, dominanta fiind Umanismul greco-roman. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltarea, potrivit condițiilor specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii au apelat la stoicism pentru a crea o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”).
Filosofii politici, ca Niccolo Machiavelli, au căutat să descrie viața politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola care a scris, în 1486, „De hominis dignitate” (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare (limbă indigenă, proprie unei țări), iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.
Renașterea presupunea și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut ca structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene preluând principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent.
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină, însăși literatura în limba latină, a început lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că „un episcop nu trebuie să predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter”, iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că „orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară”. La doar câteva secole distanță, un episcop considera, în acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, căci ea în loc de înțelepciune aduce nebunia creștinului care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut fiind Scriptura. Or, manuscrisele așteptau de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie „descoperite”. Mai existau și factorii materiali, precum existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, precum și înființarea universităților cu aproape două secole înainte.
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Media nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor „scriptoria” din mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, a lui Aristotel și Thucydide, Virgiliu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă, nicicum, singurele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu. În ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți. Apoi, manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au originea, în opinia unor istorici, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor persoane private, bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria: Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.
Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristotelice și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.
Termenul de Renaștere Științifică desemnează prima perioadă a revoluției științifice, mai precis cea cuprinsă între anii 1450 și 1630. Revoluția Științifică a Renașterii, urmând-o pe cea culturală, a fost accelerată de căderea Constantinopolului din 1453, când mulți cărturari – și foarte multe texte științifice antice – au migrat către Occident. Apariția presei tipografice a contribuit apoi la răspândirea facilă și rapidă a noilor texte științifice, care puteau circula acum mai repede între centrele universitare europene, acolo unde activau în general savanții.
Renașterea a fost o epocă a unui avans extraordinar în domeniul științelor. Geografia, astronomia, chimia, fizica, matematica, medicina – în toate aceste domenii s-au înregistrat progrese foarte mari. Cei mai importanți oameni de știință ai Renașterii: Danezul Tycho Brahe, Nicolas Copernic, Giordano Bruno, Leonardo Da Vinci, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Wilhelm Leibnitz, Isaak Newton.
În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei, apoi cunoștințele obținute în astronomie și evenimentul determinant l-a constituit punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.
Danezul Tycho Brahe (1546-1601) a revoluționat astronomia. Contribuțiile lui Brahe în astronomie au fost de-a dreptul extraordinare. Brahe a observat și măsurat precis mișcarea planetelor, a observat și catalogat peste 800 de stele, a conceput și construit instrumente astronomice. Spre deosebire de predecesorii săi, Tycho Brahe a observat nu doar poziția planetelor, ci a analizat integral mișcările lor pe orbită, observații fără de care, spre exemplu, Kepler nu ar fi putut descoperi că planetele se învârt pe orbite eliptice.
Polonezul Nicolas Copernic (1473-1543), savant cu formație enciclopedică, matematician și astronom, medic, diplomat, economist și specialist în limbi clasice, este autorul teoriei heliocentrice. A formulat teoria potrivit căreia pământul se învârte în jurul Soarelui și nu invers. Astăzi este cunoscut mai degrabă pentru munca sa în domeniul astronomiei și pentru combaterea geocentrismului.
Italianul Giordano Bruno a fost teolog și filosof umanist. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A fost condamnat de Inchiziție și ars pe rug la 17 februarie 1600 pentru concepția sa panteistă și pentru convingerile că lumea este infinită. Panteismul susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect.
Italianul Leonardo Da Vinci (1452-1519), poate cel mai faimos savant al epocii renascentiste, unul dintre cei mai mari savanți din istorie, un adevărat om de geniu. Mulți istorici și savanți îl consideră pe Leonardo da Vinci drept cel mai bun exemplu al Omului Renascentist, un om cu o curiozitate extraordinară și o imaginație ieșită din comun. Cunoscut de publicul larg pentru picturile sale – dintre care „Gioconda” și „Cina cea de taină” sunt cele mai renumite, da Vinci a adus contribuții deosebite în domeniul științelor, dar și al ingineriei, prin numeroasele sale invenții. Fiind fascinat de ideea zborului uman a conceput parașuta ca o modalitate pentru oameni de a pluti cu grație în aer; mitraliera, costumul de scafandru și altele.
Italianul Galileo Galilei (1564-1642), astronom, inginer, filosof și matematician a descoperit sateliții lui Jupiter, a observat petele solare și a fost judecat de Inchiziție pentru erezie pentru apărarea teoriei heliocentrice. Galileo a adunat multe dovezi în sprijinul teoriei lui Copernic (teoria heliocentrică), contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida faptului că era un om credincios. Considera însă că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă.
Germanul Johannes Kepler (1572-1630), matematician, astronom și astrolog, a formulat și confirmat cele trei legi ale mișcării planetelor. Profesor de matematică, apoi asistent al lui Tycho Brahe, Kepler a lucrat și în domeniul opticii, dezvoltând o versiune mai bună a telescopului cu refracție. A studiat, de asemenea, o supernova, acum cunoscută sub numele de Supernova lui Kepler, care a apărut în 1604. El a observat și a făcut note detaliate timp de un an.
Germanul Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) prin cercetările sale a localizat sufletul într-un punct – acesta a fost un nou progres spre monadă (unitate perfectă, substanță simplă care e elementul a tot ce există) – și să dezvolte principiul rațiunii suficiente (nimic nu se întâmplă fără un motiv). Meditațiile sale asupra teoriei dificile a acestui punct au fost legate de problemele întâlnite în optică, spațiu și mișcare; ele au fost publicate, în ele afirmând că mișcarea depinde, ca și în teoria astronomului german Johannes Kepler, de acțiunea unui spirit (Dumnezeu).
Englezul Isaac Newton (1643-1727), fizician, matematician și filozof englez, este considerat unul dintre cei mai importanți oameni din istoria științei. Newton a inventat o metoda analitică mult mai complexă decât cele realizate de predecesorii săi, iar metodele sale experimentale mai sunt practicate si in prezent. Contribuția adusă matematicii, fizicii și studiului fenomenelor naturale, dovedește valoarea inegalabilă a lui Isaac Newton. Volumele sale publicate conțin trei legi importante ale mișcării, numite și legile lui Newton.
Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei reprezintă un simbol al gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze, cum ar fi că aceea că Pământul este rotund, că se învârte în jurul Soarelui, iar Universul este mai mare decât sistemul nostru solar şi conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente.
Numele lui Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, și-a exprimat „profunda durere” pentru eroarea comisă prin condamnarea sa la moarte. Așa se întâmplă, uneori adevărului îi trebuie timp pentru ca părțile să dovedească veridicitatea raționamentului.
În această perioadă a Renașterii a început dezvoltarea unor state-orașe italiene și a continuat în Germania, Franța și Spania. Acest proces a fost favorizat de o diplomație modernă, care, evitând războaiele, a devenit un important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatorii, teologii sau prelații sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.
Noile orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat un anumit tip de „Om al Renașterii” („Homo universalis renascentista”), caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune. Este prieten și cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filozofia și literatura, înlocuiește legile morale cu cele estetice. „Omul Renașterii” este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranță. În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat.
În 1952, istoricul Will Durant, în Cartea întâi a Renașterii scria: „Mai păstrăm încă în sânge seva acestor secole efervescente, în timpul cărora s-a modelat Europa modernă; iar cunoașterea ideilor, a evenimentelor și a personalităților acelei epoci este esențială pentru înțelegerea propriilor noastre timpuri și mentalități. (…) Arta modernă, atât de înverșunată împotriva Renașterii, recurge, cu zel, la fel și fel de experimente, pentru a descoperi noi forme de frumusețe sau de expresie. Admirația noastră pentru Renaștere nu ar trebui să ne determine să respingem nici o tentativă sinceră și disciplinată de a-i imita nu produsele, ci originalitatea”.
Cred în ciclicitate, cred că în lume se va ivi și va poposi, în curând, „Pasărea Phoenix” ce va întruchipa o nouă renaștere, purificare, aspirație certă spre nemurire. Dar pentru aceasta ni se cere să iubim și să respectăm viața.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
