„Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca
În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.
Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.
Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.
În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.
Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.
Gândirea stoică s-a răspândit în secolele următoare, fiind adoptată de importanți oameni de stat din Roma. Acest nou stoicism din timpul imperiului roman, a fost reprezentat în primele două secole după Hristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet și împăratul Marc Aureliu; la Roma a dăinuit chiar până în secolul VI, perioadă în care s-au stabilit unele contacte sporadice ale noului stoicism, în noua religie – creștinismul.
Seneca și Epictet au subliniat că „virtutea este suficientă pentru fericire”, un om înțelept fiind rezistent emoțional la nenorociri. Această credință este similară cu semnificația expresiei „calmul stoic”. Spre deosebire de alte curente filozofice care încearcă să-și imagineze o lume ideală, stoicismul încearcă să se descurce cu lumea așa cum este ea și să ne ofere un ghid pentru viață.
Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului la Roma este Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.), spaniol de origine. El a intrat în viața politică, strălucind prin talentul său. A fost preceptor al împăratului Nero. În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, a fost alungat din Roma, ca măsură de prigonire a stoicilor. Reacția lui Seneca a fost decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, la Alexandria, unde a rămas, până în anul 31d.Hr. A fost exilat de către Claudius în Corsica, unde a stat opt ani, după care a fost rechemat de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i încredința educația fiului său. În anul 62 fiind implicat într-o conjurație care dorea înlăturarea lui Nero, a fost condamnat să-și ridice viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire, sinuciderea sa oferind un model de stoicism în acțiune.
S-a opus lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea lui Seneca consta în cultivarea voinței omului de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui constă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, de asemeni locul pe care l-a acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filozofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini.
Presimțirea unui început de lume care se năștea și tonul creștin al recomandărilor sale morale, împreună cu stilul său plin de strălucire au asigurat filozofului o îndelungată supraviețuire și o puternică înrâurire atât asupra scriitorilor creștini cât și asupra Franței în secolele 16 și 17.
Scrisorile trimise de către Seneca către Lucilius, procurator (magistrat roman) al Siciliei în acea vreme (domnia lui Nero) obsedat de dorința de a urca mai mult în rândurile administrației publice și de a găsi/defini fericirea, constituie o colecție superbă de sfaturi despre prietenie, plăcere, înfrânare și viață bine trăită. Este opera ultimilor ani ai lui Seneca, în care se dovedește a fi nu atât filozof, cât un mare moralist.
Transcriu câteva idei din aceste scrisori:
– Câteodată și să trăiești necesită curaj.
– Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp!
– Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta.
– Viața seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei.
– Nimic grandios nu se-mplinește dintr-o dată, nici boaba de strugure, nici smochina. Și dacă spui că vrei smochine, te voi sfătui să ai răbdare ca să-nflorească, să rodească, să se pârguiască.
– Bogăția este sclava omului înțelept, stăpâna celui prost.
– Ceea ce-ți rămâne nu este copilăria, ci, ceea ce este mai trist, nesocotința copilăriei.
– Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară.
– Cine și-a disprețuit propria-i viață devine dușmanul vieții tale.
– De când ne-am născut mergem spre moarte.
Filosoful grec asociat gânditorilor creștini Epictetus (55 d. Hr. – 135 d.Hr.) a fost sclav la Roma pe vremea lui Nero. În timp ce era încă sclav, Epictet a studiat cu profesorul stoic Musonius Rufus. Maltratat de stăpânul său din sclavie cu lovituri repetate peste picior, până la urmă rămâne șchiop pentru tot restul vieții sale. Izgonit din Roma și din Italia, pe vremea când Împăratul Domițian a alungat toți filozofii de la Roma, s-a stabilit la Nicopolis în Epir, unde a întemeiat o școală celebră și a continuat să-și expună filozofia, numeroșilor admiratori care-l căutau.
Epictet a cărui școală de stoicism a înflorit în secolul al II-lea, spunea: „Unele lucruri sunt sub controlul nostru și unele lucruri nu sunt sub controlul nostru”. Și dacă ceva nu este sub controlul nostru, considera că nu merită să cheltuim energia. Propovăduiește prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine care duce la adevărata forță și fericire, nu cedarea în fața poftei, a instinctului; conducerea vieții conform rațiunii, și nu după instincte animalice, adică a acționa fără a reflecta inițial asupra acțiunii.
Numele său original nu este cunoscut, Epictētos fiind cuvântul grecesc care înseamnă „dobândit”.
Din câte se știe, Epictet nu a scris nimic. Învățăturile sale au fost transmise de elevul său, în două lucrări: „Disertațiile” și „Encheiridion” sau „Manualul lui Epictet”, o versiune condensată a principalelor doctrine. Dacă Stoicismul se ocupă de trei domenii majore; logică, filozofie naturală (fizică) și etică, Epictet a fost cel care și-a concentrat învățătura pregnant asupra eticii.
Lucrarea principală a lui „Disertațiile” a fost publicată de elevul său, și din opt cărți s-au păstrat doar patru, concentrate pe viața stoică, însă, învățăturile sale despre logică, filozofie naturală și etică nu diferă mult de ideile originale prezentate cu aproape 400 ani mai devreme, de Zeno de Citium și Chrysippus, fondatorii școlii stoice, dar, meritul lui Epictet este acela că a dezvoltat un nou sistem de predare practică a stoicismului. „Eudaimonia” („fericirea” sau „o viață înfloritoare”), pentru Stoici însemna o viață motivată de virtute.
O caracterizare succintă și edificatoare a personalității și filozofiei lui Epictet o găsim în prefața unei traduceri recente: „La Epictet totul este linie dreaptă. O singură mântuire: filozofia; o singură putere: voința; o singură noblețe: rațiunea; o singură atitudine: demnitatea; o singură direcție: idealul; o singură metodă: lupta; o singură poziție: conștiința; o singură strategie: retragerea în tine însuți; un singur model în toate: natura; un singur rău: viciul; o singură siguranță: datoria; o singură armură a personalității: caracterul; o singură frumusețe: gândul bun în fiecare clipă; o singură dorință supremă: perfecțiunea și apropierea de Dumnezeu, de care ne leagă pururea esența noastră rațională” .
Câteva idei din „Manualul lui Epictet”:
– Ce este al nostru și ce nu este, în care recomandă munca încordată, efectuată în sfera putinței, luând în considerație și renunțarea sau amânarea.
– Nu în lucruri ci în păreri stă răul: „În orice piedică, durere sau nenorocire, nu da vina pe altul decât pe tine, adică părerea ta. Căci prostul la toate dă vina pe alții; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înțeleptul nici pe altul, nici pe sine.
– La orice ademenire exterioară răspunde cu o virtute interioară.
– Pune frâu dorințelor tale: „Acela este domn peste toți și peste toate, care, și când vrea și când nu vrea ceva, găsește în voința lui și energia de realizare și frâna de renunțare.
– Fii pururea cu gândul la ce este al tău, ca să fii de folos și altora și Patriei.
– Gândește-te bine înainte de a te hotărî, și apoi rămâi la ce ai ales.
– Fixează-ți un model de purtare: „… la petrecere cu oameni străini și neciopliți nu te pune.
– Fă bine și să nu-ți pese de nimeni.
Ca o paranteză, aceasta îmi amintește de aforismul Fericitului Augustin: „Iubește și fă ce vrei”, care ar trebui să-l înțelegem în modul următor: Dacă-L iubești pe Dumnezeu te vei ruga Lui, și dacă te vei ruga, El îți va arăta calea, vei putea discerne binele de rău și vei dobândi libertatea de a face ce vrei în numele Binelui. Acest cuvânt „Binele” ar putea servi drept deviză și adulților, dar și adolescenților care trebuie să separe binele de rău din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a păși în viață pe calea creștină.
– Fă din rațiune și filozofie cârma și lumina vieții tale; dar acum, căci mâine va fi prea târziu.
– În filozofie practica e decisivă, nu teoria.
Și câteva fragmente care mi-au plăcut, adăugate la „Manual”, având titlurile:
– Fericirea ta este darul voinței tale.
– Nu te ridica în contra mersului lumii: (…) ceea ce este o nebunie și nu poate duce decât la zbucium deșert, urmat de durere și amărăciune.
– Linia despărțitoare între sfera noastră și sfera lumii exterioare: „Din lucrurile lumii, Dumnezeu a pus o parte în puterea noastră, iar alta nu. El a dat tot ce a avut mai înalt și mai sublim, ca un etern fericit ce este, ideea. Și unde este ea locul întâi, acolo este libertatea, fericirea, seninătatea și stabilitatea, urmate apoi de dreptate, legalitate, cumpătare și toate virtuțile. Restul nu mai este în puterea noastră.”
Frumoase sunt cuvintele dintr-o scrisoare: „…Să facem, rogu-te, Lucilius, așa ca viața noastră, ca și metalele de preț, să atârne în greutate, nu să aibă volum mare. S-o măsurăm după fapte, nu după durată. (…) Să-l lăudăm deci și să-l socotim printre oamenii fericiți pe acela care și-a drămuit bine timpul, oricât de puțin a avut, căci el a văzut adevărata lumină. N-a fost unul dintre cei mulți, ci a trăit și a fost plin de viață. Uneori a avut parte de zile senine, alteori, cum se întâmplă, strălucirea puternicului astru i-a apărut printre nori. Ce întrebi cât a trăit? A trăit prelungindu-și viața în urmași și stăruind mereu în amintirea lor.”
Despre Marcus Aurelius, împărat al Imperiului Roman din anii 161-180, am vorbit într-un eseu anterior. Amintesc cuvintele lui: „Spuneți-vă la începutul zilei, mă voi întâlni cu oameni amestecați, nerecunoscători, violenți, trădători, invidioși și nesportivi.” Deși această observație nu pare a fi foarte utilă, în măsura în care se concentrează atenția asupra tuturor acestor posibilități negative și a greutăților, este totuși un punct important stoic. Epictet oferă un răspuns care ne poate ajuta să anticipăm posibilitățile și să ne pregătim pentru ceea ce poate veni. El spune în „Enchiridion”: „Când sunteți pe punctul de a întreprinde o acțiune, amintiți-vă ce fel de acțiune este. Dacă ieșiți (în lume) pentru baie, puneți-vă în minte ceea ce se întâmplă la băi – există oameni care se strecoară, oameni care se zbat, oameni care insultă, oameni care fură…” Dacă Epictet ne spune să fim pregătiți să facem față situațiilor cu o atitudine realistă față de lucrurile care sunt cu adevărat asemănătoare, Marcus Aurelius oferă orientări mai specifice privind modul de reacție: „Eu, deci, nu pot fi niciodată rănit de acești oameni, nici nu mă înfuriez pe cineva care este apropiat de mine, nici nu-l pot urî, pentru că am venit să lucrăm împreună, ca picioarele, mâinile, pleoapele sau cele două rânduri de dinți în maxilarul nostru superior și inferior. Pentru a lucra unul împotriva celuilalt este, prin urmare, contrară naturii și să se mânie cu o altă persoană și să se întoarcă de la el este cu siguranță să lucreze împotriva lui.”
Toate aceste gânduri spuse sau scrise de către filozofi ne sunt transmise pentru a înțelege că trebuie să trăim în acord cu natura, să recunoaștem că și cel mai dificil dintre cei pe care l-am putea întâlni în cursul unei zile ar putea fi cineva ca noi – cineva care se poate lupta cu cei care nu înțeleg rostul omului pe acest pământ de a face tot ce poate pentru a trăi fericit. Recunoscând acest lucru, este mai ușor să iertăm și să fim iertați de cei cu care nu suntem de acord. Dar mai mult decât atât, poate că este mai ușor să ne mai iertăm pe noi înșine. Ne ajută să recunoaștem o parte a suferinței și de a fi umani.
Cât privește Suferința și soluția sa, ideea este reluată atunci când Epictet explică sursa suferinței umane:
„Ce tulbură oamenii nu sunt lucrurile în sine, ci judecățile lor despre lucruri.” Remediul, potrivit lui Epictet, este într-adevăr o schimbare a atitudinii față de lucrurile care se întâmplă. Cât privește oamenii demenți, dezechilibrați mintal, nemernici care produc grave suferințe, Epictet spune: „Nebunii sunt incorijibili și cum spune proverbul, mai degrabă ucizi un nebun decât să-l schimbi”.
Am luat cunoștință de o recenzie a cărții lui Runar M. Thorsteinsson, profesor la facultatea de Studii de Teologie și Religie a Universității din Islanda, editată în 2010: Creștinismul roman și stoicismul roman. Comparația este făcută în Roma, în primele două secole d.Hr., se compară Noul Testament cu filosofia morală elenistă. De altfel stoicismul și creștinismul au fost considerate de mulți ca având mari asemănări, în special în ceea ce privește etica.
Învățăturile etice ale celor două sisteme le consideră deosebit de asemănătoare: observă că ambele subliniază că închinarea este modul corect al vieții umane, atât gândul logic cât și virtutea practică, că ambele sisteme își bazează etica pe imitație (a lui Hristos și, respectiv, a înțeleptului stoic) și că ambele subliniază dragostea și non-represaliile. Cu toate acestea, într-un capitol evidențiază diferența dintre cele două sisteme: în timp ce stoicismul învață iubirea universală (bazată pe viziunea sa asupra omenirii universale), creștinismul circumscrie iubirea în interiorul comunității creștine, îndemnând la alte poziții virtuoase față de exterior (respect, răbdare etc.)
Scotocind trecutul putem descoperi perspectiva cu ajutorul științei, studiind relațiile lucrurilor în spațiul respectiv, sau adresându-ne istoriei se pot investiga relațiile dintre evenimente de-a lungul timpului. Nietzsche spunea că orice filozofie a cedat în fata istoriei. Nu cred că este vorba de cedare, ci de colaborare în scopul definirii adevărului pentru a ajuta la progresul omenirii și a împrăștia ceața de pe alocuri. Or, istoria, ascensiunea Romei, de la un simplu oraș așezat la răscruce de drumuri care se ridica până la un imperiu universal, cele două secole de prosperitate și de pace pe care a știut să le gestioneze făcând să triumfe un spațiu atât de larg, expansiunea civilizației clasice pe care a răspândit-o în lumea mediteraneană și în apusul Europei, lupta sa pentru păstrarea unui imperiu înzestrat cu instituții stabile, contra valului barbar ce îl înconjura, precum și lunga și lenta ei decadență până la catastrofala prăbușire finală reprezintă cea mai mare dintre toate dramele ce s-au petrecut vreodată, dacă nu cumva acest statut, observă profesorul, îi revine celei care a început atunci când, la pretoriul lui Pilat, Cezar și Iisus au stat față în față, drama ce a continuat până când, în timp și cu răbdare, o mână de primi indivizi creștinați a trecut amarnica probă a terorii și a persecuțiilor, pentru a deveni mai întâi aliații, apoi stăpânii și, în cele din urmă moștenitorii celui mai vast imperiu din istorie, arătând omenirii „Calea, Adevărul și Viața” ce trebuie urmată.
Roma închidea cercul fatidic, cunoscut de noi și deopotrivă de Platon: monarhie, aristocrație, exploatare oligarhică, democrație, haos revoluționar, dictatură. Istoria cunoștea legănarea ei continuă.
Vavila Popovici
