„Târziu Te-am iubit Frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu și eu eram în afară și acolo Te căutam și mă aruncam eu – cel ce și-a pierdut frumusețea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le -ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă țineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista.
M-ai chemat – și m-ai strigat și ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă și am respirat-o și acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame și sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.”
Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea a Zecea, capitolul XXVII
Farmecul filozofiei este de a se întoarce în permanență la propriul trecut, reevaluându-l, acordându-i un nivel superior de înțelegere. Așa trecem de la italianul Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr.- 43 î. Hr.) – omul universal preocupat de realizarea unei sinteze între școlile socratice, stoicism, aristotelism și platonism, la împăratul roman Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.) – cel care a avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă și căruia îi plăcuse viața simplă și retrasă, caracterul său fiind dominat de simțul datoriei, și având principiile filosofice apropiate de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia spunea că „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”, dorind o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi – , făcând un pas mare dar semnificativ trecem la Plotin (204-270) filosoful grec născut în Egipt, preocupat de aflarea drumului spre Dumnezeu, și un alt pas – la Fericitul Augustin (354 – 430), pentru biserica catolică – Sfântul Augustin – care, în urma lecturilor scrierilor lui Plotin și-a hotărât convertirea la creștinism.
Augustin de Hipona s-a născut la Tagaste Numidia, în nordul Africii, a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. Mama sa, Sfânta Monica, creștină fiind, a avut o mare influență asupra lui. Augustin și-a început studiile în orașul natal și le-a continuat la Cartagina, unde a studiat retorica, el însuși devenind profesor de retorică. Mai târziu, după conversiunea sa la creștinism, găsindu-și liniștea interioară, a considerat tinerețea sa suma unor rătăciri: prietenii și pasiunea pentru o prietenă de condiție inferioară.
Mai întâi, lectura cărții Hortensius a lui Cicero i-a deșteptat gustul pentru filozofie. Deși Cicero se născuse cu mult timp înaintea lui Augustin, cei doi au avut în comun dorința de căutare sinceră și profundă a adevărului și fericirii, fiecare la vremea sa, cu mijloacele cunoștințelor specifice acelor ani. Cicero a găsit răspunsul dedicându-se studiului pur al filozofiei, iar Sf. Augustin în căutarea sensului existenței. Apoi, citindu-l pe Plotin, se convertește la creștinism, acțiune care va determina convertirea „în cascadă” a altor indivizi. Începe să-l preocupe problema naturii sufletului, a nemuririi lui, problema existenții răului în lume. Este influențat de maniheism, doctrina care propovăduia asemenea religiei persane a lui Zoroastru o separare radicală între bine și rău și care nu poate fi refăcută; răul și binele vor exista întotdeauna în lume. Mai târziu, la Roma și Milano, unde profesează, Augustin va părăsi maniheismul pentru a adopta doctrina sceptică a Noii Academii, a Academiei platonice reînființate. Scepticismul este și el numai o etapă în căutarea pasională a lui Augustin, care are nevoie de ceva absolut, de o certitudine. O găsește pentru un timp, în neoplatonism. Neoplatonismul va forma pentru Augustin puntea de trecere între filozofia greacă și inițierea creștină. La Milano, Augustin este impresionat adânc de predicile Episcopului Ambrozie. Mama sa îl însoțea și avea o mare influență asupra lui. Bolnav, el renunță la profesorat. Se retrage la moșia unui prieten, lângă Milano. În această retragere el scrie – urmare a discuțiilor cu prietenii, cu fratele și fiul său, cu Monica – cele mai frumoase dialoguri ale sale: Contra Academicos (contra scepticismului Noii Academii), De beata vita (problema fericirii), De ordine (problema existenții răului și a integrării lui în ordinea totală divină, a lumii), De quantiatae animae (suflet-corp), De immortalitate animae și Soliloquia (dialog cu sine însuși despre nemurirea sufletului).
Tot aici a fost botezat de Ambrozie în noaptea de Paști a anului 387, cuvintele căruia l-au impresionat puternic pe Augustin: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Se spune că acela a fost momentul hotărâtor al convertirii sale. Reîntors în Africa (între timp Monica moare), el devine preot. Din acel moment viața lui a devenit o viață de asceză și studiu. Ajută pe Episcopul de Hippona, al cărui succesor devine. Se împarte între grija constantă și ajutorul neobosit pe care-l dă populației din dioceza sa, și de altă parte scrierilor sale religioase, diferitele polemici. El redactează marile sale lucrări De Trinitate și De civitate Dei. Își povestește viața în Confesiuni. În ultima sa lucrare, în Retractiones, scrisă cu puțin înaintea morții sale, își situează critic toate operele. Augustin moare în timp ce vandalii asediau cetatea Hipponei.
Filozofia sa poate fi considerată ca un platonism creștin. Platon este pentru el (în Confesiuni) filozoful care, fără a fi creștin, s-a apropiat cel mai mult de adevărul și viața creștină. Tema participării este esențială, dar nu mai este participarea platonică la lumea ideilor, ci participarea la ființa divină. Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele. Augustin caută o certitudine absolută. Îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem: „Nu mă pot îndoi de faptul că trăiesc. Ca să pun totul la îndoială trebuie să gândesc, deci să trăiesc”. Iată că Augustin premerge raționalismul cartezian al lui Descartes: Dubito = ergo cogito, Cogito = ergo sum Rațiunea conține pentru Augustin adevăruri eterne. Cine se va putea îndoi de adevărul necesar al propozițiunilor matematice, că 2+2=4? Dar de unde vin aceste adevăruri? „Adevărul nostru nu este decât imaginea pentru noi, a unui adevăr absolut, transcendent.” La Augustin, fundamentul adevărului nu poate fi decât realitatea lui Dumnezeu, El fiind izvorul oricărui adevăr. Pe Dumnezeu îl cunoaștem în noi, în sufletul nostru. Îl cunoaștem mai bine decât cunoaștem alte realități ale experienței. Puterea lui Dumnezeu susține lumea printr-o intervenție continuă. El este cauza primă, originea oricărei realități, inteligența primă, izvor al oricărei inteligențe, izvor al oricărei frumuseți, al tuturor perfecțiunilor.
Ca pentru toată lumea creștină, lumea este pentru Augustin orânduită și ierarhizată de către și în raport cu ființa divină. Chiar și materia are în ea ceva divin. În ordinea ființelor create, cea mai înaltă creatură este omul. El este făcut după chipul lui Dumnezeu și poate contempla în el ideile eterne care vin de la Dumnezeu. Sufletul omenesc este de esență spirituală și nemuritor, deși e legat de corp. Sufletul contemplă în el și adevărurile morale. Aceasta înseamnă că adevărurile morale au o origine transcendentă; ele sunt de origine divină și de aceea sunt eterne. Ele exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu, tradusă prin iubirea între oameni. Răul nu poate avea, în ordinea totală a lumii, o ființă definitivă. El este numai o lipsă, o neîmplinire; el este creat de voința și de libera noastră alegere. Răul este lipsa Binelui avea să afirme și Einstein în secolul XX. Cunoaștem toți adevărul moral, dar suntem liberi a-l împlini sau nu. Răul nu strică armonia lumii fiindcă el este pedepsit.
În scrierile sale a atins toate temele fundamentale ale teologiei și vieții creștine. Este cel mai mare filozof al epocii patristice (patristică – filozofia părinților bisericii) și consfințește ruptura cu lumea antică, adăugând rațiunea și încredințând inteligenței sarcina ulterioară a elucidărilor. Două teme esențiale caracterizează filosofia augustiniană: Cine este Dumnezeu? Cine este omul? Uniunea acestor teme explică preocuparea simultană pentru imanența, ca și pentru transcendența divină: Dumnezeu este ,,internum aeternum”, ,,cel mai îndepărtat și cel mai prezent”, ,,locul cel mai ascuns, cel mai intim interior fiecărui lucru, căci toate lucrurile sunt în el, și cel mai exterior, pentru că el este deasupra tuturor lucrurilor”. Tendința către etern este sufletul timpului și motorul însuși al iubirii, ceea ce conferă dinamismul creaturii. Cetatea lui Dumnezeu, deschisă universalității oamenilor care îl recunosc pe Dumnezeu și trăiesc după legea sa, se opune cetății terestre al cărui principiu este exclusiv iubirea de sine. Departe de a condamna domeniile politic și social ca atare, Augustin înfierează doar pervertirea voinței în cetatea terestră, gata să idolatrizeze Statul, pe care l-ar lua ca scop în sine, făcând din spațiul omenescului un câmp închis sortit disperării, dacă nu ar exista în paralel și strâns legată de structurile mundane invizibila cetate spirituală, a cărei deschidere veghează împotriva tentațiilor totalitare inerente puterii. Hristos, Verbul întrupat, este centrul acestei istorii pe care o recheamă către principiul său (alpha) și o călăuzește către împlinirea ei (omega), dând astfel persoanei umane o valoare absolută. A avea credință înseamnă „a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi”, spunea Augustin.
Fericitul Augustin este reprezentativ pentru modul în care creștinii priveau politica. Desigur, impactul gândirii sale asupra acestui domeniu nu este aidoma lui Platon, Aristotel, Machiavelli sau Rousseau, dar influența lui provine din faptul că el a schimbat însuși felul în care vedem politica, înlocuind concepția conform căreia aceasta ar fi parte a celui mai înalt bine uman, cu o imagine mai pioasă în care viața politică e văzută mai degrabă cu un efect al imperfecțiunii umane decât ca o condiție a perfectibilității sale. Concepția lui Augustin asupra limitării politicii și a imperfecțiunii umane a modelat felul în care sunt percepute astăzi relațiile politice.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și este pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, Despre cetatea lui Dumnezeu (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor (civitas terrena) ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), pe care o identifică cu Biserica. Atribuie decăderea Imperiului Roman faptului că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii. Se afirmă, despre această lucrare, că este o lucrare fără de care nu ar fi putut niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. De Civitate Dei este opera care va penetra mai târziu în subconștientul celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios și politic totodată.
Cetatea lui Dumnezeu, este lucrarea cea mai lungă și mai ambițioasă a Fericitului Augustin, cea mai importantă și mai influentă din literatura patristică. Augustin a fost primul filozof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară pentru educarea oamenilor și pentru lichidarea răului. Nu putem ignora rolul major al lui Augustin în istoria medievală apuseană; dacă l-am ignora, se spune, n-am putea înțelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziția, spiritul creator al catolicului pentru care acțiunea, faptele au o importanță deosebită, n-am putea înțelege istoria evului mediu occidental catolic. Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale. Astfel au apărut cele două cetăți: una este cea a spiritelor rele și malefice – Cetatea Satanei – , a doua cetate fiind guvernată de legile divine – Cetatea lui Dumnezeu – în care nu există decât iubire și dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă și totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi – moment ce marchează sfârșitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Christos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. De Civitate Dei nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret. Mai trebuie să spunem că De Civitate Dei a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în fața invaziei și jefuirii cumplite a Romei de către vizigoți, în 410. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, De Civitate Dei a devenit un răspuns providențial și genial al bisericii creștine occidentale la provocările viitorului, iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizații.
Dacă anumite aspecte ale învățăturilor Sfântului Augustin au putut conduce la diferite devieri în Occidentul medieval, totuși lui Augustin nu i se poate reproșa faptul de a fi fost un eretic, căci și-a supus întotdeauna reflecțiile, cu smerenie, judecății Bisericii. Astfel, terminându-și lucrarea De Trinitate (Despre Sfânta Treime), scria: „Doamne, Dumnezeule Unul, Dumnezeule în Treime, tot ceea ce am scris în aceste cărți vine de la Tine și dacă e ceva care să vină de la mine, să fiu iertat de Tine și de cei care sunt ai Tăi”.
Există cel puțin două cărți ale unor teologi ortodocși contemporani în care se tratează locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă, una favorabilă lui Augustin, amintind importanța lui ca sfânt și alta care tinde să îl considere pe Augustin drept sursa tuturor erorilor creștinismului apusean. Prin urmare, se poate afirma că cinstirea lui Augustin ca un sfânt ortodox se datorează nu atât calității sale de teolog, cât calităților sale pastorale, precum și pentru viața lui personală indiscutabil sfântă de după convertire.
Sfântul Augustin s-a detașat de gândirea care tolera minciuna în anumite circumstanțe. Nici din punct de vedere teologic, nici din punct de vedere moral, Augustin nu a admis ideea minciunii. Nu a considerat că între minciună și adevăr există un spațiu intermediar, că există jumătăți de adevăr și jumătăți de minciună, așa cum nu poate exista fericire bazată pe minciună. Ca și Toma de Aquino și Immanuel Kant mai târziu, Augustin a considerat că a minți, indiferent de situație, înseamnă a vorbi deliberat împotriva minții, împotriva ta, instituind astfel distincția dintre minciună și adevărul obiectiv sau simpla falsitate a unei afirmații. Polemica Sfântului Augustin a prins contur atât în corespondența purtată cu Ieronim (important teolog creștin, considerat unul din cei patru părinți ai Bisericii de Apus), cât și în cele două eseuri dedicate minciunii: „Despre minciună” (abordare teoretică) și „Împotriva minciunii”. „Grea problemă este aceea a minciunii, ca una care, chiar în faptele noastre de zi cu zi, ne provoacă tulburare: ca nu cumva sau fără temei să taxăm drept minciună ceea ce, de fapt, nu este minciună, sau să considerăm că uneori trebuie să mințim pentru o cauză onestă, din datorie sau din milostenie” – era începutul eseului. Ideea de bază este aceea a respingerii oricărei forme de minciună, unul dintre pasajele biblice asumate de Augustin fiind acesta: „nici o minciună nu vine din adevăr”. Citind Despre minciuna ca pe o frământată meditație a unui mare filozof creștin și totodată ca pe un indemn la reflecție, putem ajunge să conștientizăm mai bine răspunderea pe care-o purtăm ori de câte ori mânuim cuvântul rostit sau scris – oglinda fidelă sau deformată a ceea ce simțim sau gândim. Sfântul Augustin a identificat opt categorii de minciuni în ordinea descrescătoare a gravității lor și a exprimat o oarecare rezervă doar față de ultima categorie – minciuna care nici nu dăunează nimănui și este și de folos cuiva pentru a-l feri de primejdia pângăririi trupești. Intransigența față de minciună, față de înșelătorie, față de relativizarea adevărului i-a conferit gândirii augustiniene o mare înțelegere. Asta și datorită nuanțelor date subiectului, valabile și în zilele noastre: „… de mințit minte acela care una are în gând și altceva redă prin cuvinte sau prin oricare alte moduri de semnificare. De unde se și zice că mincinosul are «inimă dublă», adică două feluri de a cugeta – unul cu privire la lucrul despre care sau știe, sau socotește că este adevărat, dar pe care nu îl enunță, celălalt cu privire la un lucru pe care îl enunță, știind sau socotind că este fals […] Căci faptul că cineva minte sau nu minte trebuie judecat după modul său de a gândi, și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele”. „Se cade, prin urmare, să se cerceteze cine este mai degrabă mincinos – cel care spune ceva fals ca să nu înșele, sau cel care spune ceva adevărat ca să înșele, câtă vreme unul știe sau socotește că spune ceva fals, iar celălalt știe sau socotește că spune ceva adevărat”. Moralitatea intenției este pusă, într-un articol, sub semnul întrebării în anumite contexte. E suficient să ne gândim la creștinii care i-au ascuns pe evrei din fața naziștilor sau la atitudinile de necooperare cu securitatea comunistă. Paradoxal, dreptatea și integritatea umană se păstrează uneori tocmai prin ceea ce poate fi definit drept „minciună”.
În Confesiuni – operă canonică întrucât descrie sufletul creștin – , analizând problema timpului, Augustin se întreabă: „Cine ar îndrăzni să nege că viitorul există încă? Așteptarea viitorului este însă deja în spirit. Si cine contestă că trecutul nu mai este? Cu toate acestea amintirea trecutului este încă în spirit. Este, în fine, cineva care să nege că prezentul are întindere, fiindcă el nu este decât un punct care dispare? Dar, ce durează – atenția prin care ceea ce tinde a forma obiectul ei, tinde a nu mai fi. Astfel viitorul nu este lung: el nu există. Un viitor lung este o așteptare lungă. Ceea ce este lung, nu este trecutul, căci nici el nu există. Un trecut lung este o lungă amintire a trecutului”.
Tot în Confesiuni scrie referitor la memorie: „Mare este puterea memoriei, este ceva înspăimântător, Doamne, în adânca și infinita ei multiplicitate. Și aceasta este spiritul. Și acesta sunt eu însumi. Ce sunt deci, o Doamne? Care este natura mea? O viață variată, cu mii de forme și extraordinar de imensă… parcurg toate acestea, zbor aici și colo, pătrund atât de departe cât pot, și nicăieri nici o limită. Atât este de mare puterea memoriei, atâta este puterea vieții în om, această ființă vie, dar condamnată să moară. Ce voi face, o Doamne, tu adevărata mea viață? Voi depăși și această forță care se cheamă memorie? O voi depăși pentru a merge către tine, tu, dulce lumină?”
Cu toată recunoașterea publică, majoritatea lucrărilor lui nu au fost traduse în limba greacă până în anul 1360, iar unii autori ortodocși, din acel moment au început să atragă atenția asupra erorilor teologice pe care le găsim și încep să-l privească drept unul dintre autorii cei mai importanți pe baza lucrărilor cărora s-a ajuns la Marea Schismă dintre Răsărit și Apus. Deși unii ortodocși l-au condamnat pe Augustin ca eretic, nu există nici o hotărâre sinodală de condamnare a acestuia sau a scrierilor lui.
Unii autori cu o perspectivă mai moderată asupra lui Augustin îl consideră: fie un scriitor bisericesc care a făcut și greșeli teologice pentru a putea fi considerat unul dintre Sfinții Părinți, dar, totuși un sfânt, fie un scriitor bisericesc printre alții din Biserica primelor secole (dar nu un sfânt), fie un scriitor bisericesc care ar putea eventual purta apelativul de „Fericit”.
Trebuie însă precizat că, în mod tradițional, Biserica Ortodoxă nu face o distincție de grad între termenii „fericit” și „sfânt” (adică ultimul ar avea un grad de sfințenie mai mare decât primul), ci una de categorie (e.g. cuvioși, episcopi, mucenici, fecioare etc. Există cel puțin două cărți ale unor teologi ortodocși contemporani în care se tratează explicit această problemă. Deci, se poate afirma că, dacă Augustin poate fi cinstit ca un sfânt ortodox, aceasta se datorează nu atât calității sale de teolog, cât calităților sale pastorale, precum și pentru viața lui personală indiscutabil sfântă de după convertire. Astfel, Sfântul Fotie cel Mare scria despre el: „Având în vedere că unii dintre Părinții și învățătorii noștri s-au abătut de la credință în ceea ce privește câteva dogme, noi nu primim ca doctrină cele în care au rătăcit, dar continuăm să-i îmbrățișăm oamenii care au fost ei”. În spiritul tradiției ortodoxe, este necesar și suficient să facem distincția între viața lui Augustin, marcată de râvna fierbinte pentru Hristos și Biserica Lui, și posteritatea nefericită a interpretărilor lui doctrinare.
Confruntați cu misiunea aproape imposibilă de a împăca creștinismul cu supunerea loială față de țară, unii prieteni apropiați lui Augustin nu au ezitat să primească botezul în credința creștină. Augustin sublinia cu tărie că patriotismul nu este distrus de creștinism, ci el este o virtute civică pentru creștin și-l înalță chiar la statutul de obligație religioasă. Profeții din Vechiul Testament precum și scriitorii Noului Testament prescriu cu desăvârșire ascultarea față de autoritățile civile și față de legile țării. Cine violează aceste porunci se revoltă în definitiv împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu și va suferi chiar condamnare. Scrisoarea către romani, 13, 2, este un text la care Augustin recurge deseori, astfel slujirea lui Dumnezeu nu este incompatibilă cu supunerea față de guvernanții politici sau cu admiterea responsabilităților publice. Orice micșorare a îndatoririlor față de țară este compensată de creștinism printr-o mai mare fidelitate față de respectul legilor divine, amoralei și a virtuților. Referitor la problemele temporale, creștinismul nu impune un mod de a trăi particular diferit de cel al societății în care este implantat, de aceea el este compatibil cu orice regim politic ce se declară în favoarea binelui cetățenilor. Caracteristica lui universală îi permite să se adapteze la tot felul de practici și obiceiuri dintre cele mai diferite. Singurele practici cărora se opune sunt cele pe care însăși rațiunea le denunță ca imorale. Cenzurând asemenea practici, creștinismul este în serviciul celor mai bune interese al societății. Așa imperfectă cum este ea, societatea civilă este cel mai de preț bun pe care oamenii îl posedă. Scopul său este, sau ar trebui să fie, pacea pe pământ. În atingerea acestui scop, creștinii și ne-creștinii pot fi uniți, și să conviețuiască împreună ca cetățeni ai aceleași cetăți.
Începând cu Cicero – „omul universal” care a marcat istoria Romei fiind angajat și în politică – și ceilalți filozofi au considerat că măreția sufletească constă în conjugarea cu solidaritatea și comunitatea umană, altfel vom avea cruzime și sălbăticie.
Vavila Popovici – Carolina de Nord