În zilele noastre, Bușteniul este una dintre stațiunile de pe Valea Prahovei, cu o importantă valență turistică. Iubitorii muntelui îi știu traseele, cabanele, frumusețea, dar foarte puțin dintre ei și poate, de asemenea, puțini dintre locuitorii orașului cunosc poveștile izvorâte din istoria cochetei stațiuni. Una dintre ele este relatată de Dana Mateescu, într-o postare pe edituramateescu.ro. Jurnalista ar fi auzit incedibila relatare în anii ’90, în momentul întâlnirii cu unul dintre bătrânii orașului, un om dintre aceia care au multe de spus. Totul este să stai să-I asculți. Tânăra a făcut-o, și iată ce a aflat:
“În copilărie am învăţat la şcoala veche, apoi, ca majoritatea celor ce locuiesc pe aceste meleaguri, m-am angajat la Fabrica de Hârtie. Cel mai iubit dascăl al meu, domnul Vintilă Mărculescu, care era și directorul școlii, obișnuia să rămână până noaptea târziu la program. Scria mereu la lumina lămpii și îl vedeam din drum. Eee, iar n-are somn domnul Vintilă, zicea mama, care se întorcea de la lucru.
Întotdeauna mă întrebam: oare ce scrie domnul profesor atât de pasionat, de îl prinde miezul nopţii? Colegii lui spuneau că muncește la ceva secret, o carte despre istoria și filosofia neamului, dar nimeni nu știa exact. Noi, foştii elevi, i-am purtat o stimă deosebită, era un mare patriot. Însă destinul l-a răpit de tânăr…Era un om ambiţios, ce-şi dorea să schimbe lumea. Dar a murit în 1939. A fost înmormântat în cimitirul orașului. Soția lui, Maria, a rămas văduvă, cu doi copii mici. Era profesoară la școala germană din oraș unde îi avea ca elevi și pe băieții fraților Schil,… cei care ai ridicat fabrica de hârtie și au făcut atâtea case și vile pentru muncitorii lor. Vremea a trecut, a venit războiul, apoi au apărut comuniștii. Manuscrisele lui au fost aruncate în podul școlii, nu s-a atins nimeni de ele…M-am angajat și eu la fabrica de Hârtie. Noaptea când mă întorceam din schimb, mă uitam mereu la geamul unde odinioară trudea dascălul meu, dar fereastra era întunecată. Într-o zi, eram deja pensionar, mi s-a întâmplat ciudățenia de care voiam să vă povestesc. Era înainte de căderea primei ninsori. Pe la ora opt seara, mă duceam la gară să-mi aştept nepoţii, care veneau de la Bucureşti. La ora aceea, în extrasezon, nu prea vezi oameni pe stradă, mai ales că era o zi ploioasă. Mergeam pe stradă îngândurat şi obişnuit ca în copilărie să-mi îndrept privirea spre clădirea şcolii vechi, dintr-odată, l-am zărit pe domnul profesor prin gemurile şcolii. M-am speriat cumplit! Era acolo, ca de obicei, aplecat asupra studiilor, îi zăream chelia, flacăra lămpii. Cum poate fi adevărat? La un moment dat, domnul director a dat perdeaua de-o parte şi s-a uitat pierdut şi trist înspre Zamora, dealul de după linii, cum îi spunem noi, localnicii. Am fugit! Ajuns la gară, i-am întâmpinat pe nepoţi, dar nu le-a spus că am avut o asemenea vedenie. A doua zi, necaz mare! Am aflat că şcoala veche arsese din temelii. Nimeni nu observase incendiul. La doi paşi era postul de poliţie din localitate. Pompierii au venit târziu, astfel că au mai rămas doar zidurile de piatră înnegrite de fum. Am aflat apoi, că toate manuscrisele domnului profesor, aflate în podul clădirii se făcuseră scrum. N-a mai rămas nimic din munca inimosului meu dascăl. La vremea aceea, s-a spus că incendiul a fost cauzat de o sobă supraîncălzită lăsată aprinsă din neglijenţă de o bibliotecară. Poate că aşa o fi fost şi poate că trebuia găsit un «ţap ispăşitor», dar eu cred că vâlvătaia focurilor n-a fost altceva decât semnul că dascălul meu şi-a luat cu el într-o lume mai bună ideile sale luminoase, departe de mizeria vieţii în care trăim şi căreia nu îi mai sunt folositoare”, a povestit bătrânul.
Pe locul școlii vechi din Bușteni există, acum, Centrul Cultural “Aurel Stroe”. Clădirea din zilele noastre amintește, bine, de vechiul edificiu, unde a fost găzduită prima școală din localiate, care, de la înființare, din 1865, în urma Legii învățământului dată de Al.I.Cuza și până în 1887 nu a avut o clădire proprie, funcționând într-o casă particulară de pe Valea Albă, a lui Ghiță Constantinescu. Potrivit informațiilor publicate pe site-ul Centrului Cultural, în 1887 s-a dat în folosință actuala clădire și, până după Al Doilea Război Mondial, aici a fost școala. O dată cu construirea unor noi clădiri, școala s-a mutat treptat, în vechea clădire rămânând doar câteva spații pentru ateliere, o sală de sport și Biblioteca orășenească. De-a lungul vremii, clădirea a trecut prin două incendii. Ultima dată, în 1986, a ars până în temelii, iar în locul său, păstrându-se stilul arhitectural deosebit al acesteea, s-a construit actuala clădire în care, acum, funcționează Centrul Cultural din Bușteni și Biblioteca Orășenească.
