Trei dintre cele mai cautate pizzerii si restaurante din Iasi au facut obiectul unui demers jurnalistic al reporterilor AgoraPress. Demersul a urmarit scoaterea in evidenta a diferentelor flagrante dintre prezentarea din meniu si ce se pune consumatorului in farfurii, cum sunt serviti clientii sau cum se prezinta, la modul general, serviciile intr-o unitate de alimentatie publica din Iasi, urbe care, bineinteles, tinde sa devina viitoare capitala a culturii, si in care componenta gastronomica ar putea poate aureola toate celelalte secvente centrale ale campaniei. Ce am gasit in fiecare dintre aceste restaurante, in fapt niste spelunci ordinare in care clientul este atras printr-un marketing agresiv si, apoi, rasplatit cu conditii infecte, vedeti in materialul de mai jos.
Toalete fara hartie igienica si limonada cu sare de lamaie
Pizzeria Alila, una dintre cele mai cautate din Iasi, pentru niste produse bune si servicii ireprosabile, devenite din pacate amintire, intr-o frumoasa zi de 8 martie. Cele doua spatii ale pizzeriei, la fumatori si nefumatori, sunt arhipline. Gasim o masa libera chiar la baza scarilor de la separeul pentru nefumatori si, cu riscul de a atrage tot curentul pompat de acel dute-vino de la intrare, luam loc. Ne punem coatele pe slinosii suporti de farfurii si asteptam sa ni se aduca macar un meniu. Cum nu vine nimeni, ne servim singuri. Nici bine nu apucam sa dechidem un meniu si, in spatele nostru, se aude prima cantare de tacamuri si sticle sparte, specifica ospatarilor incepatori sau rupti de oboseala, la final de program. Un ospatar cu codita, care a fost ratat cu cativa centimetri de tacamurile cazute din tava unei ospararite proaspat absolvente de liceu cu profil textile, rade manzeste, inca inspaimantat. Pana la pizza uriasa pe care am comandat-o, ni se aduce limonada, bahlita, facuta din sare de lamaie si indulcita cu o tona de sfecla de zahar. Beahhh! Partea feminina incearca sa readuca papilele gustative la normal si comanda cate o bere lemon care se serveste la fel de calda si fara acid, de parca ar fi facut parte din primele mostre de bere pentru dame, aparute pe piata inainte de inseriere. Dupa un asemenea atac asupra stomacului, consumatoarele simt nevoia sa mearga la toaleta. Noroc de servetele existente in geanta fiecarei femei, deoarece din hartia igienica de la Alila, cand o fi existand ea, nu mai ramasese nici macar cotorul ce sustinuse sulul. Tocmai cand incercam sa ne indulcim cu ideea ca macar pizza va fi buna, in spatele nostru se aude un alt clinchet vesel de vesela sparta. Intr-un final, isi face simtita prezenta pe masa si pizza. Copiii reusesc sa fie rasplatiti cu cate o farfurie, adultii sunt nevoiti sa manance pizza in poala, pe motiv ca la bucatarie nu mai sunt farfurii,. Pai, credem si noi, la ce servicii grecesti cu farfurii sparte am asistat, era de asteptat!
Sămânţari de cartier, pe post de sefi de sala la Mamma Mia
Mizeria serviciilor din crasmele „de top”, rebrenduite si „rasreclamuite” din Iasi, continua! De asta data, alegem Pizzeria Mamma Mia, acolo unde meniurile sunt mai apetisante decat mancarurile in sine, dupa cum se va vedea. Comandam o friptura si o portie de carnati picanti de curcan, ci garnitura de boia si ardei iute. Servirea comenzii ne aduce prima surpriza neplacuta. Intr-o farfurie de pizza ne sunt serviti 3 carnaciori de dimensiunea degetelor unui pianist, fara nimic altceva. „Va rog, am comandat carnati picanti de curcan, nu sticksuri. Va rog sa chemati seful de sala”. Dupa 5 minute apare un dop de omulet, in jur de 25 de ani, caruia de abia i se vedea clantaul deasupra olivierei si incepe intampinarea. „Buna seara! Da, care este problema?”, scuipa acesta printre dinti. „Tinere, in primul rand nu stiu cine esti si cine te-a trimis”. „Pai, sunt seful de sala”. „Asa, in primul rand ca nu ai maniere, nu ai abilitati pentru aceasta responsabilitate cu cate te-a impovarat patronul. In al doilea rand, servirea este din ce in ce mai proasta. Sunt client fidel al acestei pizzerii, si de fiecare data cand am comandat carnati picanti, comanda a fost ornata cu boia de ardei si ardei iute pe marginea farfuriei, pentru a intinge carnatii. Acum vad ca nu mai sunt. Nu ma intereseaza daca ati schimbat sau nu bucatarul, dar rugamintea mea este sa pastrati reteta sau sa anuntati cand schimbati ceva”. „Nu stiu cand vi s-a servit d-voastra asa ceva la noi, da o sa rugam la bucatarie sa va puna si ardei”, ne face individul marea concesie. Dupa alte 5 minute in care farfuria face un drum pana la bucatarie, aceasta se intoarce ornata pe margini cu…ardei gras. „Mi s-a spus de la bucatarie ca au schimbat designul”, ne spune sefuletul de sala. In fata acestei prostii in stare bruta, comandam o bere si ne promitem ca nu vom mai calca in aceasta spelunca din buricul targului, niciodata, dar…vom fi prin preajma.
Cartofi congelati, ornati cu bucati de ceramica
Casa Universitarilor, un colt pitoresc in peisajul restaurantelor iesene, in care multe zile si nopti am mai petrecut in timpul facultatii, si nu numai. Localul arata ca si in 1989. Aceiasi pereti afumati, aceeasi liniste patriarhala, pe scurt, un ambient demn de pescuit in ape tulburi. Fiind doar in treacat, comandam cate o bere, din singurul sortiment imbuteliat pe care il poseda barul restaurantului, si o portie de cartofi prajiti, sa mearga berea. Dupa 15 minute ni se aduce si portie de cartofi prajiti, niste barabule acolo, fierte si unduite putin prin ulei de masina, dupa culoare. Abandonam furculita si pescuim cu mana cate un cartof din farfurie, pentru a-i simti textura. Sunt inca aposi in interior, semn ca decongelarea s-a produs la foc automat. Mananc si plang, mananc…pana ce maselele imi derapeaza pe un obiect strain. O senzatie de disperare ma cotropeste brusc „Futu-i cartofii ma-sii si lua-te-ar dracii, Copcea! Na, ca mi-am rupt maselele la asta in crasma!”, spun printre dinti si ating cu limba obiectul respectiv pe care il scot cu tema. „Poate nu o fi vreo masea!”. Intr-adevar, am scapat! Obiectul in cauza nu este altceva decat o bucata de ceramica, un smalt sarit dintr-una din farfuriile din care probabil ca a servit cina, pe vremuri, si Stefan cel Mare. La cativa pasi de CUI se afla OPC-ul. Ne-am amintit brusc ca la conducerea acestei instituii se afla sotia unui pesedist si un fost militian care facea bisnita cu tigari confiscate din piete, de la moldoveni, asa ca am scutit un efort ce parea inutil si am plecat sa mancam ceva de calitate, la un restaurant de pe strada Lascar Catargi. Despre neajunsurile calitatii de client si „serviciile de salon” din crasmele iesene, vom mai povesti in editiile viitoare.