„Egoistul împarte cu ceilalți doar grijile și supărările.” – Honoré de Balzac
Dicționarele definesc Egoismul ca fiind atenția exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți); egocentrism, egotism, individualism. Egoismul este o trăsătură morală care provine din dorința unora de a avea din ce în ce mai multe lucruri materiale; persoana se concentrează asupra propriei persoane, fără a ține cont și de dorințele celor din jur. Egoistul este obsedat de gândul cum să facă că aibă o viață sigură, din care să nu-i lipsească nimic. Câștigul de bani mulți este mobilul principal care îl face să acorde mult timp acestei probleme. Persoana egoistă fiind lipsită de modestie, cere un respect exagerat din partea celorlalți. Ea se crede puternică ca un „leu”, are întotdeauna dreptate, ea știe totul, nu are nevoie ca cineva să-i acorde vreun sfat.
Sunt unii oameni egoiști care conștientizează că muncesc mult și obțin cu mare greutate ce au și atunci refuză cu îndârjire să dea altcuiva din surplusul pe care îl au. Încet-încet dispare la ei sensibilitatea față de cei din jur, nu mai văd că există oameni neajutorați, nu se gândesc că ar putea să facă ceva pentru ei, să le ofere un ajutor: o vorbă bună, un zâmbet, un salut, un dar material. Există o lipsă de empatie față de nevoile celorlalți. Astfel se produce o separare, o tulburare a relațiilor dintre oameni, dintre cei cu nevoi, mai mici sau mai mari și cei care țin totul pentru ei. Totul depinde cum ai fost învățat să gândești, să simți. Rațiunea și sensibilitatea își pun amprenta asupra ființei în acest sens.
Egoiștii își determină scopuri bine definite și au o capacitate impresionantă de a-i manipula pe ceilalți în favoarea lor, pentru a-și atinge scopurile. Sunt preocupați strict de persoana lor, nu empatizează cu ceilalți, nu țin cont de doleanțele altora. De asemenea, ei au tenacitatea de a folosi orice resursă exterioară, materială, umană, psihologică în interesul propriu, fără a avea remușcări sau sentimente de vinovăție atunci când cei folosiți se simt lezați. Consideră că li se cuvine totul, în mod absolut. În viața de cuplu, un partener egoist îl determină pe celălalt să se mulțumească cu foarte puțin, cu lipsa de afectivitate și de empatie, cu indiferență și neimplicare. În sfera muncii, egoiștii sunt cei pentru care „scopul scuză mijloacele“, iar în sfera socială și a prieteniei adesea au prieteni doar de conjunctură, în funcție de resursele pe care aceștia le aduc în folosul egoistului.
Dacă ne gândim bine, căutarea propriului interes este totuși un act rațional și nu poate fi exclus din viața noastră. De aceea s-a ajuns la concluzia că există diferite forme de egoism: egoism bun și egoism rău; egoism rațional și egoism irațional; egoism etic și egoism psihologic (primul este strâns relaționat cu conceptul moralitate, și cel de al doilea are strânsă legătură cu conceptul motivației).
Egoismul bun înseamnă să-ți cunoști foarte bine limitele și resursele, să discerni între nevoia ta personală și nevoile grupului din care faci parte, să găsești căile potrivite prin care să păstrezi echilibrul între nevoi, fără a-i leza pe ceilalți și fără a-ți leza interesele, ajută la o mișcare sănătoasă, din punct de vedere fizic și mental. Cea mai simplă explicație a „egoismului bun“, am găsit-o exemplificată cu privire la cei care îi ajută acum pe cei afectați de această boală Corona-virus, punându-și ei întâi costumația de protecție și numai apoi ocupându-se de pacienți. Despre egoismul cel rău am scris mai sus.
Intensitatea egoismului este importantă la delimitarea egoismului bun de cel rău. Lipsa totală de egoism, altruismul perfect, devine, și el, un defect când uităm total de sine și ne punem mereu în slujba altora.
De asemenea, egoismul de intensitate ridicată devine un defect; este posibilă apariția frustrărilor, sentimentelor de inferioritate, care pot fi mascate prin comportamente din ce în ce mai egoiste.
Limitele sunt necesare în ambele direcții și diferă în funcție de indivizi. Ar trebui să se acționeze conform expresiei românești: „Nici prea-prea, nici foarte-foarte”, ceea ce înseamnă potrivit, așa cum se cuvine.
Egoismul rațional este un comportament virtuos prin intermediul căruia fiecare individ are un țel suprem al vieții lui, și luptă pentru satisfacerea proiectelor sale raționale, fără a folosi violența împotriva drepturile raționale ale altora, și în același timp fără să accepte a fi violentate propriile sale drepturi.
Ayn Rand (1905-1982) scriitor și filozof ruso-american a condamnat egoismul irațional, numind această atitudine adorația/cultul capriciului, iar practicanților ei le dădea numele de „egoiști fără ego”. Ea spunea, referitor la țel – scop, că „Există doar o singură formă de depravare umană: să nu ai nici o țintă”. Iar cu privire la egoism: „Omul, fiecare om, este un scop în sine, și nu un mijloc (o unealtă) pentru scopurile altora. Omul trebuie să existe de la sine și pentru sine, fără a se sacrifica el pentru alții și fără a sacrifica pe alții pentru el. Căutarea propriului interes rațional și a propriei fericiri trebuie să-i fie cel mai înalt scop moral al vieții sale”.
Psihologii au căzut de acord că ființele se nasc egoiste, iar înțelegerea și respectarea drepturilor celor din jur reprezintă un comportament învățat. Astfel, pe parcursul vieții, există, sau mai bine zis ar trebui să existe, o balanță între a urmări propriile interese și a le respecta, în același timp, pe ale celorlalți.
Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.) a scris două Etici, cea Nicomatică și cea Eudemică. Termenul originar al primei era „Despre problemele caracterului”. A fi „eudaimon” înseamnă a prospera, a avea o viață împlinită. Nu este o stare, ci o activitate „în concordanță cu desăvârșirea”. Chiar dacă în anumite studii Aristotel este considerat depășit, nu trebuie scăpat din vedere că el, prin scrierile sale și prin viața sa, ne-a zugrăvit un ideal al desăvârșirii umane.
Jonathan Barnes (n. 1942), profesor de filozofie antică la Universitatea din Geneva, în cartea sa despre „Aristotel” afirmă că un om care-și exercită facultățile sale într-un mod ineficient sau chiar rău, nu va putea spune că și-a transformat viața într-o reușită. Ne relatează spusele lui Aristotel în „Etica către Nicomac”: „Drumul de mijloc este în toate ce trebuie lăudat mai mult. Extremele nu sunt de lăudat, dar nici de condamnat. În ceea ce privește adevărul, cel care ține calea mijlocie, ar fi numit sincer, și mijlocia – sinceritate. Deformarea ei în sensul excesului, este numită lăudăroșenie și cel căruia îi aparține, în propriu, este numit lăudăros; în sensul lipsei, ironia, care este o ascundere a unei neștiințe. În ceea ce este plăcut în relațiile sociale, în general, este prietenos cel care uzează de ele într-un fel drept și mijlocia se numește aici prietenie. Virtutea este o cale de mijloc, este mijlocia între două erori, a excesului și a lipsei, de aceea este mai greu să fii virtuos. Căci vom întâlni mijlocia în măsura în care ne depărtăm de ce este opus ei, tot așa după cum îndreptăm un lemn care este strâmbat. Aceasta poate fi în multe cazuri deosebit de greu”.
Aristotel situează egoismul între serviabilitate și demnitate, iar cumpătarea între desfrâu și insensibilitate, dar dacă te abții de la orice exces, spune el, fie din frică sau dintr-un sentiment analog, nu mai este vorba de cumpătare.
În acest sens, orice măsură care se aplică în situația crizei mondiale apărute, este luată pentru a determina binele, și mulți nu înțeleg, chiar intelectuali care se grăbesc a critica sub diferite forme pe cei ce administrează măsurile populației, aceștia fiind puși să ia măsuri determinate de situații nemaiîntâlnite până acum în viața noastră. Le-ar trebui și criticilor – cumpătare!
Deci, pe Aristotel nu l-a interesat să cerceteze virtutea doar pentru a afla ce este aceasta, ci, mai ales, spre a arăta cum putem deveni virtuoși. El s-a străduit să convingă că iubirea de sine trebuie înțeleasă ca iubire a „părții celei mai înalte a sufletului”, cea care ne îndeamnă să fim interesați de fericirea celorlalți ca de cea a unor „alter-egouri”, afirmând că iubirea pentru ceilalți chiar provine din iubirea de sine. Este vorba despre o afirmație privind natura umană, o observație de raționalitate practică. Aristotel și-a dat seama că dacă încercăm să ne maximizăm fericirea, vom intra, uneori, în conflict cu noi înșine cât și cu ceilalți. Cu toate că explicațiile lui Aristotel l-ar anatemiza drept susținător al egoismului prin afirmația că ar trebui să acordăm fericirii proprii o importanță mai mare decât fericirii celorlalți, totuși când vorbește despre prietenie susține că „în prieteniile adevărate, prietenii se bucură de dragul celuilalt”.
Un filozof idealist italian amintește de cuvintele din Biblie „Vai celui singur” și spune că, atunci când le grăim nu ar trebui să ne referim la acela care nu e capabil să strângă relații sociale cu alți indivizi în mod empiric determinați, ci la acela care nu știe să strângă legături, să se înfrățească, să se unifice cu „prietenul” și cu „judecătorul” pe care-l găzduiește în sine. „Vai celui singur” însemnând, în concepția filozofului, vai celui ce este gol pe dinăuntru, care nu poate sta de vorbă cu sine, nu se poate sfătui cu el însuși, nu-și poate judeca faptele, gândurile sale. Vai celor ce sunt în acest mod singuri, adică fără Spirit, goi înlăuntrul lor!
Dar, singur și în alt mod, este și cel care nu recunoaște pe celălalt, fiindcă de la celălalt pot veni ideile, și împreună cu celălalt se pot defini judecățile, dreptatea, între eu și celălalt poate acționa liantul numit Iubire.
Teribilismul este atitudinea (sau vorba, sau fapta) care șochează, care iese din comun. Este un comportament bizar, excentric; un amestec de ambiție și spirit ludic.
Răutatea, teribilismul adică lipsa de reținere, și gesturile primitive trebuie pedepsite, pentru ca ele să trezească conștiința omului, ca acesta să nu repete greșelile, să nu îndemne și pe alții de a face aceleași greșeli. Deci, cei care dau dovadă de teribilism nu ajută pe nimeni cu această atitudine, ci dimpotrivă, bulversează atmosfera!
Trăim „vremuri de trufie luciferică” spunea cineva și cred că avea dreptate. Criza moral-religioasă ne-a dus spre acest comportament. Se pare că a fost progresiv, a început din momentul în care oamenii au obținut mult dorita libertate, dar pe care nu au înțeles-o bine, omițând altruismul, ordinea, disciplina bine cuvenită și aruncându-se, în mod egoist, în haosul unor fără de legi, a lipsei bunei cuviințe.
Acum, într-o așa atmosferă ne-a luat prin surprindere epidemia de corona-virus care are și va avea un alt impact major asupra societății, omului, psihicului și comportamentului uman. Și nu înseamnă că impactul va avea numai efecte rele sau catastrofale asupra vieții noastre, ci poate va avea și o parte pozitivă. Poate vom gândi mai mult asupra vieții noastre, devenind mai raționali dar și mai sensibili, că vom înțelege sentimentul iubirii și al compasiunii, că ne vom vindeca de răutate și egoism. Se pare că am atins o limită, că este necesară o echilibrare a firii, o revenire la sincera simplitate în condițiile unei noi vieți, de a păstra o disciplină, care să nu bulverseze nici viața noastră, nici pe a celor din jurul nostru. Vom învăța câte ceva din greșeli, vom fi nevoiți să învățăm și vom deveni mai experimentați, mai înțelepți, dar cu niște costuri ale neînțelegerii preliminare.
Izolarea și carantina care se practică acum, ajută la protejarea oamenilor prin prevenirea expunerii la contactul cu persoanele care au sau care pot avea o boală contagioasă. Ele se realizează în mod practic fie separând persoanele bolnave de cele sănătoase, fie separând persoanele potențial infectate cu COVID-19, de cele sănătoase. Cu toate acestea sunt printre noi oameni inconștienți, oameni care cred că boala nu-i poate atinge, care au privit cu teribilism de la început, iar acum au trecut în partea cealaltă a exagerării. Dintr-odată, cuprinși de teamă, acționează fără să gândească, se aruncă în acțiuni periculoase care le pot distruge viața. Tineri, maturi, prin acțiunile lor determină autoritățile să ia măsuri din ce în ce mai drastice de interzicerea acestor atitudini.
Suntem datori să fim conștienți de emoțiile noastre în fața informațiilor care vin zilnic, să analizăm situația și să luăm atitudinea necesară, cu calm, cu răbdare și cu speranță. Fiecare să se ajute pe sine să depășească emoțiile, dar să se gândească cum poate ajuta și pe alții.
Să ne aducem aminte de cuvintele poetului englez, renumit predicator al secolului al XVII-lea, John Donne, pe care le-a folosit romancierul american Ernest Hemingway (1899-1961), ca motto la cartea sa „Pentru cine bat clopotele”: „Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător; fiece om este o bucată din continent, o părticică din întregul cel de căpetenie; dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa e împuținată, așa cum ar fi orice limbă de pământ, sau moșia ta ori a prietenilor tăi; moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Și de aceea niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele; pentru tine bat!”
Să conștientizăm că trăim clipe prezente, dar că avem în față pe cele viitoare. Că vor urma și efectele negative la nivel social și economic. Că va trebui să ne adaptăm situației, așa cum va fi ea, fiindcă Divinitatea nu ne va lăsa să pierim. Doar ne-a dat minte să gândim!
Să avem un Paște liniștit, cu speranța în bine!
Vavila Popovici – Carolina de Nord