O imagine postată pe un grup de Facebook spune totul despre impasul în care se află un segment important din agricultura românească. Zeci de tone de varză apar aruncate într-o groapă de gunoi din comuna Rusănești, județul Olt, fotografia fiind însoțită de un comentariu care rezumă dureros o situație de fapt: “Aici ajunge munca fermierilor români!!”. Reacțiile la postare au fost dintre cele mai diverse, în principal subliniindu-se prețurile de nimic la care a ajuns să fie vândută varza către intermediarii de pe piața produselor agroalimentare. Cazul de față ar putea fi cu ușurință extrapolat la ceea ce se întâmplă în alte culturi agricole, problema prețurilor foarte mici de preluare a mărfii de la producător fiind una generalizată.
Conform statisticilor, la nivelul anului 2020 România era al treilea producător de varză din Uniunea Europeană, după Germania și Polonia. Cu toate acestea, pe rafturile supermarketurilor găsești varză din Macedonia, Turcia și chiar China, aceasta din urmă fiind vândută la prețul de 16 – 17 lei bucata, mult peste cea de producție românească.
Una dintre explicațiile plauzibile ale deciziei multor fermieri de a arunca varza la groapa de gunoi sau de a o lăsa pur și simplu pe câmp o reprezintă prețul foarte mic oferit de distribuitorii en-gros. Chiar dacă țăranii încearcă să o vândă acestora și cu suma foarte modică de 50 de bani pe kilogram, oferta lor nu este luată în seamă. Pe de altă parte, intermediarii care preiau marfa ajung să pună adaosuri și de peste 500%, reieșind de aici prețurile ridicate de desfacere din supermarketuri.
În aceste condiții, se pune întrebarea de ce producătorii nu găsesc o cale de a evita lanțul intermediarilor, scoțându-și marfa direct la vânzare. Lipsa țăranilor din piețele agroalimentare este justificată de aceștia prin vârsta lor înaintată și lipsa de timp care îi împiedică să se ocupe și de cultivare, și de comercializarea legumelor. Astfel, sunt nevoiți să stea la mâna speculanților care fac legea în piețe, deținând controlul asupra prețurilor.
Un alt factor care a dus la această criză de supraproducție ar fi și nepotrivirea calendaristică, sezonul primăverii fiind mai puțin ofertant decât cel de toamnă, când consumatorii achiziționează cantități semnificativ mai mari de varză, în buna tradiție a pregătirii murăturilor pentru iarnă.
Însă poate cel mai important motiv al căderii în derizoriu a muncii fermierului român îl reprezintă statutul de piață de desfacere pe care l-a căpătat România în cadrul Uniunii Europene.
Conform Institutului Național de Statistică, la nivelul anului 2021 importurile de legume și fructe au ajuns la maximul istoric de 1,3 miliarde de euro, dintre care 555 milioane de euro doar legume. Asta pentru că în România, deși suprafețele cultivate au rămas relativ constante ca dimensiuni, producția este în scădere. În 2020, producția de ceapă scăzuse la 326 de mii de tone față de 340 de mii de tone în 2019, varza coborâse la 977 de mii de tone față de 985 de mii de tone în 2019 etc. Principalul factor al acestei contracții a producției agricole: sprijinul scăzut al statutului român. La aceasta se adaugă lipsa asocierii între producători, dar și dificultatea de a obține finanțare.
O altă statistică este și mai explicită în privința subordonării agriculturii românești. În perioada 2018 – 2020, România a importat 364.359 de tone de legume și a exportat doar 23.314 de tone. La fructe stăm și mai prost: am importat 373.745 de tone și am exportat minuscula cantitate de 4.567 tone.
Imaginea groapei de gunoi ticsite cu varza proaspăt recoltată reflectă realitatea sumbră a agriculturii românești.
În absența unei politici agricole coerente din partea guvernului, a unor planuri de dezvoltare bine structurate pe cicluri medii și îndelungate de timp, munca țăranului român se va duce de râpă, odată cu o tradiție de secole a cultivării pământului care a adus cândva faimă țării noastre.
Paul LOVIN
