Aceasta este concluzia la care am ajuns de mai multă vreme, citind cărțile (măcar trei sferturi din ele) pe care autoarea Vavila Popovici, româncă trăitoare în America, le-a publicat până în acest an, cu numărul 2017. Treizeci și nouă. Aceasta – „Articole, eseuri”, vol. VII – fiind a patruzecea, pe lângă alte volume colective. Dincolo de numeroasele greutăți pe care timpul i le-a scos în cale pe parcursul existenței sale, scriitoarea și omul au reușit să biruie. Mai mult: să tragă învățăminte, să acumuleze informații, să asimileze substanța acestora, să-și zugrăvească devenirea într-un plan general, care nu este doar al său. Drumețiile au pus-o la încercare, ea a onorat drumețiile.
Hotărât lucru: Vavila Popovici este un poet profund gânditor, aflat în permanență sub oblăduirea stimulativă a meditației deopotrivă raționale și sentimentale. Ideea cu miez în haină de metaforă frumoasă o particularizează. Mărturie stau nu doar cărțile sale de poezie și nu numai prozele sale viguros emotive. În chip deosebit, articolele și eseurile confirmă afirmația de mai înainte. În poeme se găsesc idei metaforice; în proze se află metafore ideatice. Nu e un joc de cuvinte în ceea ce scriu, ci o constatare proprie, de cititor avizat, aș cuteza să susțin. Aduc în sprijin ceea ce scrie pe coperta cărții: „Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea, realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii…” Iar gândul, cel puțin pe mine, mă duce către ceea ce a spus, ceva mai demult, poetul George Coșbuc: „O luptă -i viața, deci te luptă!” Și trag concluzia: Vavila Popovici este, între altele, o luptătoare. Arma ei principală: cuvântul. Ținta ei principală: biruința vieții.
Volumul pe care îl am sub priviri nu se deschide prin formula clasică a Cuvântului înainte sau Prefeței. El debutează cu câteva considerații ale celor care cunosc bine substanța scrierilor autoarei Vavila Popovici. Afirmă scriitorul Eugen Evu în textul intitulat „Vavila Popovici sau reproiectarea în operă a Ființei prin autocunoaștere post-socratică”: „Opera Vavilei Popovici este una a împlinirilor în algoritmii unei rarisime înzestrări cultivatoare de filosofie și erudiție, fără a devia în livresc”. Iar compozitorul, muzicologul și omul de condei Doru Popovici rezonează armonic: „…Am citit şi aprofundat multe creații ale maestrei Vavila Popovici; ea s-a înscris printre sublimele românce – Hariclea Darclée, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Ana Ipătescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Marina Krîlovici; prin opera ei, maestra Vavila Popovici ar putea „melodia” pe cuvintele divinului Horațiu: « Exegi monumentum aere perennius » (Am înălțat un monument mai durabil decât bronzul)”.
Și acest al șaptelea volum de articole și eseuri semnat de Vavila Popovici îl invită pe cititor într-un univers spiritual de o deosebită diversitate și cu profunde semnificații privind viața și destinele umane. Cele mai multe texte abordează aspecte morale, cu trimitere directă la ceea ce numim, generic, conștiință: „Despre onoare”, „Despre jignire”, „Durere și amărăciune”, „Despre cruzime”, „Simțul dreptății”, „Despre invidie și populism”, „Despre Snobism și Aroganță”, „Despre Libertate”, dar și „Despre eleganță” și „Despre logică”. În capul acestui eseu, autoarea așază, ca motto, ceea ce a scris nu cu multă vreme în urmă Octavian Paler: „Țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica”. Stimulată și de Mihai Eminescu, în ipostaza lui de ziarist, Vavila Popovici intră și pe terenul extrem de instabil al politicii. Și constată, la fel ca mulți alții: „Când deciziile politicianului sfidează bunul simț, înseamnă că ele sunt ilogice, complicate, greu de explicat (…) Se spune că masele pot fi mințite, manipulate, dar oamenii curând își dau seama, își schimbă opiniile, protestează și politicianului nu i se mai oferă încredere”.
De unde am și tras învățătura: Vavila Popovici trăiește departe de țara natală, România, dar nu s-a rupt nici o clipă de realitățile ei. Realități care, poate, pot fi întâlnite și pe alte meleaguri, mai cu pretenții în privința raportului între logică și politică. Iar… învățătura mea este susținută, cu asupra de măsură, și de alte texte cuprinse în volum. Cum, de pildă, „Despre noi, despre istoria zbuciumată a țării noastre”, în care, pornind de la o declarație a ambasadorului american la Chișinău – „Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile provocări” – scriitoarea îi dă, cu eleganță fermă, peste nas demnitarului care habar nu are de istoria acestui spațiu, oricum cu mult mai veche decât a țării sale: „Rănite sunt cele două părți despărțite, România și Basarabia – respectiv Republica Moldova –, rănită este populația care are aceeași origine, aceeași cultură, vorbește aceeași limbă și are aceleași rădăcini istorice. Nu se ține cont de sentimentele acestor oameni? Lăsați inimile lor să vorbească!” La care eu aș adăuga, întrebând: oare nu este anacronic să-i vorbești unui astfel de personaj despre istorie, despre cultură, despre limba maternă, despre simțământul patriotic? Fără nici o îndoială, întrebarea mea este retorică. În opinia mea, preamărind falsul istoric, respectivul a răspuns întrebării mai înainte ca aceasta să fi fost formulată. Oare acesta să fie nivelul diplomației americane!… De data aceasta, nu pun semnul întrebării, ci pe cel al mirării…
Duioasele aduceri aminte, chiar și în situațiile când hopurile vieții îngreunau mersul înainte, fac din paginile acestei cărți mirabile zboruri cu aripi ne-căzătoare. Aducerea în prezent a timpului trecut, fie în baza unor pagini de istorie („Unirea Principatelor Române”), fie prin răscolirea propriilor amintiri („Alba Iulia”), îi oferă autoarei prilejul unor consemnări demne de reținut. „…Îmi amintesc cum învățătoarea clasei, când eram încă niște gâgâlici, ne-a vorbit despre Horea, Cloșca și Crișan și ne-a dus să vizităm locul unde au fost executați Horea și Cloșca.”
În legătură cu Unirea Principatelor, momentul 2017 îi prilejuiește autoarei o constatare nu doar de bun simț: „Această zi de 24 ianuarie ar trebui să aibă sfințenia ei, liniștea și pacea ei, poporul să fie fericit, unit „în cuget și simțire”. Dar iată, cu două zile înainte de această zi sfântă, oamenii au ieșit în stradă, în capitală și în alte multe orașe ale țării, majoritatea tineri (…) Ieșirea în stradă a fost un gest democratic al tineretului, fiindcă viitorul este al lor.” Mirarea interogativă a scriitoarei, care a plecat din țară, dar nu a părăsit-o nici o clipă, s-a născut din apariția președintelui României în stradă, ca lider al acelui grup de protestatari: „În această atmosferă tulbure, periculoasă chiar (…) când nu interesează sărbătorirea zilei de 24 ianuarie, se mai poate totuși încinge o horă a Unirii?” Și tot ea dă răspunsul: „Se poate!, dacă în inimile oamenilor emoția și-ar schimba sensul și ura din sufletele celor ajunși la putere să ia direcția înțelegerii, cedării orgoliului, încăpățânării…”
Închei aceste modeste considerații despre o carte care trebuie citită, dar nu-mi pot reține oftatul: Oh! Dacă și cei care nu au obiceiul să citească ar avea îndemnul, măcar curiozitatea, să pună mâna pe această carte, și ei ar băga de seamă că a fi un bun român nu impune în mod obligatoriu să trăiești în România. Dragostea de țară este în ființa omului, nu în rangul lui social. „Sunt suflet în sufletul neamului meu…”
Vasile Filip – Iași, mai 2017
