Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridică privirea şi la fel de mirat ca şi prietenii săi, aşteaptă ca străinul să le spună ceva: Vorbiţi italiana? – a întrebat necunoscutul, care se pare că-i auzise vorbind şi i se păruse că dialogau în italiană. „Da!” – răspunse nea Mitică pentru că învăţase destul de bine această limbă de la italienii cu care lucra de o bună bucata de vreme. Află astfel că insul ce le întrerupsese discuţiile era suedez, că dorea să comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era şi el în restaurant, şi nu găsise pe nimeni care să-i mijlocească această comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitică şi pleacă împreună cu suedezul spre masa la care era italianul.
„Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu şi după ce l-a ajutat pe suedez să-şi rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalţi români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.
De la Terra straniera şi Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!
Îl plăcuse şi Salvatore pentru că italienii, ca de altfel orice altă naţie îi apreciază mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitică lucra cu italieni şi prezenţa lui Salvatore nu făcea altceva decât să confirme faptul că îi simpatiza şi-i făcea plăcere să se cunoască mai îndeaproape.
Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; mulţi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunoştea, veneau din acea parte a Italiei. Ştia el că naţia aceasta, de limba căreia se îndrăgostise de-a binelea avea un har, cu care nu mulţi sunt înzestraţi: ştiau să cânte frumos. Intuitiv parcă, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l să cânte o melodie calabreză. „Când a început să cânte Terra straniera, toţi câţi eram la masă am amuţit. Salvatore avea o voce superbă, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a făcut o linişte prin care răzbăteau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor că mai avea patru fraţi şi toţi aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reuşind să câştige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.
Ca mulţi alţi emigranţi, Salvatore Greco era în căutarea unui loc de muncă. Dumitru Sinu, suflet mare şi deschis spre a face bine, avea deja soluţia: se gândise să-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus că el îi va rezolva problema locului de muncă, doar că va trebui să cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost răspunsul managerului, aşa că de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitică. „Vedeţi? Mitică ştie să-i organizeze pe toţi! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore că din ziua următoare va avea de lucru” – povesteşte prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îşi amintea cu atâta plăcere.
A doua zi au plecat împreună la restaurantul la care mai lucrau încă mulţi italieni şi Salvatore a fost angajat, fără nicio problemă. Urma să facă curăţenie. Cânta Salvatore şi la restaurant. Managerul era foarte mulţumit de el şi îi spunea adesea lui nea Mitică: Mike, ce voce are Salvatore!
„Îmi plăceau italienii, aveam mulţi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu mă împăcam deloc: nu ştiau să facă decât macaroane şi spaghetti” – zice nea Mitică. M-a uimit cu câtă plăcere îmi povestea despre Salvatore şi despre italienii cu care lucrase şi de care îl legau doar amintiri frumoase.
“M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”
Trăind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebită, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vieţile lor. Era părtaş la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecăruia, aşa cum se întâmplă între prieteni.
De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase să meargă cu tatăl lui să susţină examenul de obţinere a cetăţeniei. Trebuia să aibă doi martori care-l cunoşteau. În plus, italianul nu prea cunoştea limba engleză, aşa că nea Mitică l-a pregătit anterior interviului, i-a tradus din italiană în engleză tot ce avea de pregătit, repetând cu el provinciile canadiene, sărbătorile lor specifice şi alte particularităţi ale acestei ţări, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare făcea o pauză şi se uita la mine, aşteptând ca să-i spun răspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetăţenia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii săi, care nu ştiau mai nimic despre Canada şi cărora, comisia de examinare le-a spus: Sunteţi tineri, voi trebuie să le învăţaţi! – relatează Dumitru Sinu – m-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viaţă!”.
Cu Salvatore, relaţia de prietenie a fost de excepţie: i-a cunoscut şi părinţii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, şi acum, când discutam pe această tremă accentuează: “Cu nicio naţie nu te împrieteneşti atât de repede ca şi cu italienii!”
Mai târziu, Salvatore s-a căsătorit şi a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat şi după căsătoria lui Salvatore. Îi cunoştea nea Mitică şi soţia şi ştia totul despre ai lui: “Greco junior şi-a luat de soţie o frumuseţe cubaneză care i-a dăruit un copil superb, atât de frumos, încât toată lumea care-l vedea spunea că are un zâmbet care te topeşte”.
Prietenia dintre Salvatore Greco şi Dumitru Sinu a fost trainică, ea s-a păstrat intactă şi după ce viaţa fiecăruia dintre ei a urmat o altă traiectorie.
Întâlnirea din toiul nopţii cu un barman în Calabria
În intervalul de timp în care a locuit în Franţa, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a făcut o vizită lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit să traverseze întreaga Italie până a ajuns la destinaţie, însă a făcut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa lui.
Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vieţuia Salvatore Greco aparţine provinciei Regio Calabria, care se întinde până în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scăldate de Marea Ionică – parte componentă a Mediteranei – la est şi sud, şi Marea Tireniană – un braţ al bazinului vestic al aceleiaşi Mediterane – în vest, despărţită la nord de restul Italiei printr-o barieră naturală formată de Munţii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turişti din toate colţurile lumii. Dispune de nenumărate obiective turistice: temple antice care încă mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locaţii agroturistice minunate unde obiceiurile şi tradiţiile calabreze sunt la ele acasă, hoteluri elegante şi plaje minunate.
Situată la 66 km nord-est de capitala provinciei – oraşul Regio Calabria – şi 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localităţi mai mici ce i se subordonează din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara şi Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astăzi a ajuns un orăşel dezvoltat, cu multe companii şi obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei şi nu a ajuns în Calabria, e ca şi cum n-ar fi vizitat nimic!
“Am ajuns în satul lui Salvatore dimineaţa, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut să-l trezesc atât de devreme şi mi-am amintit că îmi spusese că în sat la ei este un bar, la care trăgea el de obicei. Ştiam deja multe despre barmanul de-acolo. Aşa că m-am oprit la un pahar de vorbă, iar când am intrat şi l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike! Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine! – i-am zis italianului cu care am stat la taclale până la ziuă, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Italienii sunt singurii, dintre toate naţiile, care te iau în braţe din primul minut!”.
Dumitru Sinu este mândru de faptul că în vremea aceea, emigranţii români de pe teritoriul nord american erau foarte respectaţi de toate comunităţile ce convieţuiau aici: veniseră legal, primiseră viză şi dădeau dovadă de seriozitate în tot ce făceau, le plăcea munca, erau inteligenţi şi deosebit de prietenoşi. Salvatore Greco a rămas cu acest respect pentru conaţionalii noştri şi după ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitică, mărturisindu-i că în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adăpostea mai mulţi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.
„E come noi, altri no sono!”
„Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix – îmi spune nea Mitică – tatăl său îi dăduse acest nume încărcat de simboluri! Era arhitect şi venise la noi să-şi perfecţioneze engleza”.
Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatăl său, prin care acesta îl ruga pe Mitică Sinu să scrie o carte despre viaţa lor din Vancouver: Caro Mike, îţi trimit dedicaţia, cui adică să dedici cartea, pentru că în momentul în care ai dedicaţia, cartea e pe jumătate scrisă!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Şi urma dedicaţia scrisă cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore ştia povestea lui nea Mitică şi-i sugera să dedice cartea pe care dorise să o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care să ilustreze frumuseţea pământului şi durerea vieţii lui…
„După părerea lui Salvatore, cartea ce urma să o scriu, trebuia neaparat dedicată tuturor celor din exil care au avut curajul să treacă frontiera clandestin, care au lăsat o mamă şi un tată, poate şi o soţie, un copilaş şi o carte deschisă pe masă, şi dintre care unii au ajuns la închisoare… După cum spune Nicole, soţia mea, nu pot aţipi nici astăzi când se încălzeşte perna. Şi mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o şi celor care cântă sau au cântat fără să aştepte să fie rugaţi sau plătiţi, şi pune-i şi pe stângaci, pentru că şi ei au probleme chiar şi atunci când vor să deschidă o conservă…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat să-mi vorbească despre întâlnirea cu băiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor şi cu o voce, nu chiar ca a tatălui său, dar foarte apropiată”. Cu un spirit inconfundabil, băiatul lui Salvatore dezbătuse paragraf cu paragraf cu nea Mitică şi doamna Nicole, conţinutul scrisorii tatălui său. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea să o facă doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariată ce să scrie despre soţul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte şi cu care nici măcar nu doarme în aceeaşi cameră, Italo izbucneşte în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semăna tare bine tatălui său!
Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevăr, viaţa lor în Vancouver fusese frumoasă, tumultuoasă, plină de amintiri de neuitat. Când erau împreună, toţi acei emigranţi care făceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!
„Înainte să moară, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim aşa uşor! – i-am răspuns, păstrându-mi cumpătul. Simţea că se duce… şi aşa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continuă retoric: ”Ce este viaţa?!”
Emoţia ce-l stăpânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe faţa lui nea Mitică. „Când Beethoven simţise că moartea i se apropie, se întrebase: Şi asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat şi ferm, încheie hotărât: „Asta-i tot, domnule!”
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
