Erasmus înseamnă distracție și călătorii, dimineți care încep la ora amiezii și cursuri la care dai skip pentru că ești prea obosit sau nu ai chef. Cu toate acestea, ai fi surprins să vezi cât de conștiincioși devin studenții în momentul în care simt adiere de examen în aer. În unele țări, profesorii sunt înțelegători, ceea ce înseamnă mai puține cafele băute pentru a sta treaz nopțile și a învăța, în timp ce în altele e nevoie de ceva mai multă implicare. La sfârșitul acestei experiențe însă, toată lumea rămâne cu lucrurile frumoase întipărite adânc în memorie, cu gustul amar al despărțirii de cei care au devenit, între timp, prieteni, dar cu promisiuni de a se revedea curând, cu mulțumiri, cu regretul de a nu se fi cunoscut mai bine, cu iubiri de-o lună sau de-o viață.
Programul Erasmus+ reprezintă una dintre puținele posibilități oferite tinerilor din spațiul universitar românesc de a se bucura de experiența studierii într-o altă țară. Printre preferințele studenților români se află Franța, Germania, Spania, Italia sau Polonia unde, pe perioada unui semestru ori a unui întreg an universitar, aceștia beneficiază de mult mai mult decât o bursă de studiu. Vorbim aici despre experiența culturală, cu episoade de șoc cultural, despre integrarea într-un alt sistem de învățământ, despre adaptarea într-o comunitate care vine la pachet cu alte reguli, în final, despre testarea propriilor limite.
Lăsând deoparte detaliile legate de întregul proces pe care îl presupune participarea la acest program – care se găsesc pe site-ul universităților din România – vom păși acum în “culisele” vieții de student Erasmus.
“A fost una dintre experiențele fără de care simt că evoluția mea nu ar fi fost completă. Setul de valori după care mă ghidez este mult mai bine conturat acum, iar motivația de a face o schimbare, fie în viața mea, fie pe scară mai largă, este mult mai mare.”
Așa aș răspunde la întrebarea “Ce înseamnă Erasmus pentru tine?”, deși tot e prea puțin. Pentru mine, care nu mai ieșisem până la sfârșitul lunii august 2016 din țară, a fost și mai uimitoare pășirea pe plaiuri străine. Era seară când am ajuns pe aeroportul “Henri Coandă” din București cu părinții și frații mei. A urmat o escală în Barcelona, neplănuită, de altfel, dar care s-a dovedit a fi un prilej de a observa, timp de 10 ore, un microunivers colorat, a cărui populație se schimbă la fiecare minut. M-am așezat pe un scaun la întâmplare, cu bagajul în vizor, cu sentimentul libertății curgându-mi prin vene și..răbdarea de rigoare. Peste tot, oameni. Oameni cu bagaje, oameni alergând spre avion, oameni care nu știu încotro să o ia, oameni care mănâncă, oameni care cumpără suveniruri celor dragi de acasă, oameni care zâmbesc, oameni… În orice caz, nu eram singură. Aterizez pe aeroportul din Vigo și îmi caut cu privirea hipnotizată de banda mișcătoare, valiza de culoare maro. Nimic. Cu gânduri de autoconsolare, las datele mele de contact celei care se prezintă drept responsabilă de pierderea bagajelor și mă îndrept spre locul pe care aveam să îl numesc “acasă” timp de câteva luni. Aleluia! După mail-uri peste mail-uri, telefoane peste telefoane, plimbări cu autobuzul la aeroport..mai exact, după o săptămână, cineva sună la ușă, iar eu, cu inima mai mare decât mine, ies în întâmpinarea bagajului. Sărăcuțul era cam prăfuit, dar zic “gracias” și mă închid în cameră pentru a-l deschide. Când ești într-o țară străină, unde un “Bună ziua!” pe care te învățase mamă să îl adresezi mai ales oamenilor în vârstă dispare, iar magazinul din colț pe care îl știai de când erai mic, devine altceva, lucrurile tale sunt singurul mod prin care te identifici și te regăsești. Clasica fotografie cu toată familia pe care o așez cât mai aproape de mine, mirosul de acasă întipărit în haine..oh! Uite și biscuiții Eugenia pe care mi-i aruncase tata în valiză, în timp ce eu mă strâmbam și încercam să îl convingi să nu o facă. Era gustul de acasă, pe care simțeam nevoia să îl conserv și să îl savurez într-un moment pe care îl consideram eu ca fiind potrivit. Acest moment s-a ivit de Crăciun, de ziua mea. Un pachet are 2 biscuiți, dar atunci am mâncat doar unul. Pe celălalt l-am mâncat în timp ce îmi strângeam lucrurile înainte de plecare.
Am cunoscut oameni dintre cei mai diverși, din Italia, Portugalia, Grecia, până în Argentina sau Mexic, iar să fii student Erasmus însemna ceva diferit pentru fiecare. Unii alegeau să-și cheltuie banii pe o ieșire în oraș sau pentru a rămâne în pas cu moda, iar alții pentru a-și cumpăra un bilet de avion spre a vedea și altceva.
Orașul nu era nici prea mare, dar nici într-atât de mic încât pașii tăi să nu se piardă atunci când voiai. Oamenii păreau mereu bine-dispuși, erau bine îmbrăcați – adeseori zăboveam cu privirea timp îndelungat asupra ținutei vreunei doamne trecute de prima și chiar de a doua tinerețe, cochetă din cale-afară – iar în aer plutea un aer care te îmbăta cu un parfum de relaxare și de vacanță nesfârșită.
Până și șoferii, deprinși cu drumurile ca niște valuri care urcă și coboară neîncetat, găseau o clipă pentru a-ți arunca un zâmbet și a-ți complimenta eșarfa de culoarea soarelui văratic.
Drumul spre facultate era unul de poveste – ieșeai din oraș, iar înainte de a intra în pădure aveai timp să admiri panorama orașului. Apoi ajungeai pe munte, unde dădeai peste o oază de liniște, departe de zgomotul urban, loc numai bun de învățat. Profesorii îți cereau să îi tutuiesti, iar atunci te confruntai cu o dilemă: pe de o parte, educația primită acasă te împiedica să faci asta, dar pe de altă parte, acest act atenua din formalismul impus de spațiul educativ. Cât despre sistemul de învățământ universitar din Spania, acesta se bazează pe ceea ce numim metode moderne de predare: ne uitam la filme pe baza cărora dădeam, ulterior, examen, cursurile se desfășurau ca niște dezbateri și discuții libere, prin care se urmărea provocarea imaginației studenților și încurajarea acestora în a-și exprima ideile și părerile. Cursurile pe care ei le propuneau se pliază foarte bine pe timpurile în care trăim. Aș putea da drept exemplu cursul de Literatură și identitate de gen, unde se aduceau în discuție chestiuni precum discriminarea sexuală, rasială, etnică, dar și procesul de europenizare la care suntem părtași, uneori în mod inconștient.
La partea de Writing și Speaking în engleză aveam un profesor de origine irlandeză, venit chiar din Dublin. Avea un simț al umorului pe gustul meu și un mod de a interacționa cu studenții care nu putea să te facă să te simți altel decât confortabil. Întâmplarea a făcut ca la ultimul nostru curs să fiu doar eu prezentă, în condițiile în care ne anunțase că această întâlnire va fi ceva mai informală, constând într-o ieșire la cafeneaua facultății. Am povestit despre experiența mea până la acel moment în Spania și despre felul în care simțeam deja că își pusese amprenta asupra mea, urmând a-l întreba, curioasă “Dar pe tine ce te-a adus aici?”. Răspunsul – “Dragostea” – m-a lăsat fără replică și am continuat să ne pierdem în cuvinte și în cafeaua rece, până când, ieșind din cafenea, nu știam cum să ne luăm rămas bun. E un moment stângaci, în care orice verbalizare devine surdă și timpul se eternizează. Am reiterat acest ”ritual” spre sfârșitul lunii ianuarie, de fiecare dată când cineva din grup trebuia să se întoarcă în țara lui.
Am ajuns în Iași pe 24 ianuarie. Era un frig de crăpau pietrele, dar dragii de ei erau acolo, așteptându-mă. Despre familia mea vorbesc. Deși nu plânsesem niciodată de dorul lor în tot acest timp, atunci am izbucnit în lacrimi. Eram acasă.
A urmat o perioadă de frământări interioare, presărată de întrebări cu ton de frustrare. M-am surprins exclamând “Vreau o țară ca afară!”..o țară în care oamenii nu se află într-o fugă continuă, o țară în care nu trebuie să calci mai la dreapta pentru a te feri de o flegmă aruncată pe trotuar, o țară în care oamenii nu caută să îți pună bețe în roate la tot pasul, o țară în care nu ești criticat orice ai face.
Până atunci, am hotărât să cred în români și am decis să dau sfoară-n lume despre adevăratele valori românești, pentru ca măcar acelea să nu se piardă în negura vremii.
Stefania URECHE
