Destin curmat de medici! Ultima zi pe pământ, prima zi într-un rai prea deveme pentru ziaristul Andrei Hurbea

„Andrei Hurbea sunt!” Acesta era mesajul de întâmpinare al ziaristului ieșean care ne-a părăsit marți seara, lăsând în urma lui nefireasca și frustranta liniște a despărțirilor neanunțate.

Unul dintre cei mai pitorești jurnaliști ai Iașului, cu un dinamism și energie debordante, Andrei Hurbea devenise un brand, indiferent de organul de presă pe care îl reprezenta. Toată viața și-a construit-o pe cont propriu, muncind pentru fiecare bănuț. În urmă cu 20 de ani l-am întâlnit lucrând la o agenție de turism, având o deschidere și bunăvoință față de oameni care îl făceau plăcut instantaneu. Ulterior, a intrat în presă, acolo unde și-a regăsit adevărata vocație. Iubea tot ce presupune meseria de reporter, cu deplasări uneori lungi și lipsite de rezultat, cu anchete în care risca să se lase cu amenințări concretizate în atacuri fizice, cu ore întregi de așteptare în anticamerele potentaților zilei, doar pentru a le afla un punct de vedere. Multe situații umilitoare, la limita rezistenței fizice și psihice, dar pe care Andrei Hurbea le trecea cu o dezinvoltură aparte, mereu cu un zâmbet ștrengar în colțul gurii.

Anii au trecut, Andrei și-a construit tenace un nume în presă, fiind simpatizat de toți colegii de breaslă.

Dar, așa cum ceasul rău le așează pe toate în întunecimea diavolului, a intervenit vestea cumplită: medicii îi detectaseră un cancer la stomac. De la extazul inițierii unei iubiri, la agonia patului de spital și a chinuitoarelor chimioterapii.

Medicii de la Spitalul Sfântul Spiridon, prin nepriceperea și indolența lor, i-au grăbit sfârșitul. Indiferenți față de suferința care săpa zi de zi chipul bărbatului de 39 de ani, l-au tratat în bătaie de joc, lăsându-l să agonizeze printre perfuzii inutile și invazive, într-un soi de alinare a durerilor numită paliație, ultima haltă înaintea morții.

Experiența spitalicească a fost una traumatizantă.

„Medicii știau de la bun început care e treaba cu boala, dar nu mi-au zis nimic. Am fost lăsat să stau în pat, acasă. Îmi spuneau că stările mele sunt normale. Eu nu mă puteam ține pe picioare, dar ei îmi tot spuneau că e ceva normal! Mori cu zile, dar cică e ceva normal! Am stat cât am stat, dar nu mai reușeam să ajung la baie. Nu mai aveam forță, fiind nealimentat. Mă țineam de toți pereții. L-am sunat pe Timofte (directorul Spitalului Sfântul Spiridon) și mi-a spus că trebuie să fac paliații. Atât. Altceva nu mi-a mai zis”, a mărturisit cu amărăciune Andrei, cu câteva zile înainte de moarte.

Deși slăbit – ajunsese să cântărească doar 40 de kilograme după una dintre operațiile la care a fost supus -, Andrei și-a păstrat jovialitatea și optimismul până în ultimele respirații ale vieții tot mai plăpânde în trupul său mult prea chinuit de parșiva boală. 

„O să mă duc, știu, dar ce pot să mai fac!? Mi.-aș dori să știu că mai este măcar o speranță, ori cu vreo operație, ori poate cu ceva plante, dar știu că nu-i așa. Acu, singura bucurie este când îmi vine asistenta și îmi bagă perfuzii pentru încă o zi, perfuzii prin care îmi dă și friptură, și tort și un șpriț ușor de vară...”, a fost ultima speranță cu gust amar de viață a lui Andrei.

S-a petrecut din această lume ingrată marți seara, trist și abandonat pe un pat de clinică, acolo unde singurătatea ucide mai crunt decât orice maladie.

A dispărut în noapte, ca un călător rătăcit, pășind nesigur spre întuneric, pe o cale știută doar de vântul rece al despărțirii de tot și toate. A murit într-un.o secție de paliatie, undeva spre miezul nopții, aproape abandonat, printre oameni care își trăiseră poate două vieți. 

Neîmplinit, văduvit de echilibrul unui suflet care să-i stea alături, la bine și la rău, Andrei a lăsat în urmă darul său de a face haz de necaz, de a fi un sprijin pentru cei aflați în nevoie, de a nu se plânge de micile farse pe care viața i le-a jucat din plin.

Îmi doresc ca nici măcar când a pășit dincolo să nu fi izbucnit în plâns, privind neputincios spre ușa grea care s-a închis în urma lui, dincolo de care o nouă zi răsărea.

Iar cine știe, la poarta Raiului va spune: „Andrei Hurbea sunt!”, iar aceasta să i se deschidă, lăsându-l să intre și să se odihnească, în sfârșit, în lumina și pacea celor puri și încrezători în puterea sufletului de a schimba lumea.

Rămas bun, Andrei!