„Un om liber acționează întotdeauna cu bună credință și nu recurge la viclenie”. – Baruch Spinoza
A fi viclean înseamnă a fi perfid, ipocrit, fals. Vicleniei, mamă îi este răutatea, perversitatea, tată îi este orgoliul, surori – invidia, prefăcătoria, răzbunarea, clevetirea, bârfa, obrăznicia, defăimarea, ura. Ca multor alte păcate, vicleniei îi priește întunericul vieții. Lumina o incomodează.
Omul viclean are în sânge o șiretenie pe care și-o dezvoltă în timp . Unii o confundă cu istețimea. Or, a fi isteț înseamnă a înțelege lucrurile cu o oarecare mai mare ușurință față de alții. Omul isteț poate folosi această calitate a sa pentru a rezolva problemele mai bine și mai iute, dar nu și a se preta la înșelăciune. În Scripturi, viclenia se definește în două cuvinte: „iscusință înșelătoare”, iar omul în spiritul căruia nu există viclenie, este binecuvântat.
Omul viclean este o rușine pentru societate, deoarece viclenia, fie ea practicată de un om deștept, fie de unul prost, este folosită într-un scop rău. Este o atitudine înșelatoare, de neadevăr, specifică celor care caută să profite de pe urma celor de lângă ei. Acest comportament este practicat și de cei care caută să pară celorlalți, mai buni decât sunt și, culmea, reușesc de multe ori.
Viclenia este condamnată de Mântuitorul Iisus Hristos, când îi mustră pe farisei, zicând: „Voi, fariseilor, curățiți partea din afară a paharului și a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire și de viclenie” (Luca 11, 39). Viclenia se ascunde în inima omului, pe care o întinează, precum „Vicleniile… ies dinăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7, 22-23).
Cunoaștem, tot din Scripturi, viclenia diavolului care i-a scos pe Adam si Eva din rai, făcându-i să creadă că Dumnezeu le-a ascuns adevărul, iar diavolul, în chip de șarpe, le-a vrut binele. Viclenia nu ar fi avut putere asupra omului, dacă acesta s-ar fi încrezut în cuvântul lui Dumnezeu și ar fi cercetat mai atent pe cel care, pe ascuns, a vorbit potrivnic lui Dumnezeu. Șarpele, însă, era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ. Și a zis șarpele, către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?” Iar femeia a zis, către șarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!” Atunci, șarpele a zis, către femeie: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Și femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere, „a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el” (Facerea 3, 1-6). Pentru aceasta, Biblia ne spune: „Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului”. Iar Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă, zicând: „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume”.
Cinstea și bunătatea, de asemeni – cunoașterea unui om nu-l vor lăsa niciodată să alunece în capcana înșelătoriei.
Falsa bunătate este cel mai mare semn al vicleniei. Astfel, mai de folos este un prieten aspru și sincer, decât un străin lingușitor, precum spune înțeleptul Solomon: „De bună credință sunt rănile pricinuite de un prieten, iar sărutările celui ce te urăște sunt viclene”.
În fața unei situații care cere urgentă atitudine, prostul sau mediocrul va folosi viclenia, omul înțelept va folosi inteligența și cunoștințele sale și se va dovedi a fi un om virtuos.
De cei proști și răi ne mai putem feri singuri, dar de cei vicleni este mai greu, de aceea avem nevoie de ajutorul Divinității care ne deschide mințile pentru a putea deosebi pe cei înțelepți cu sfaturile lor bune, de cei vicleni care ne pot înșela.
Viclenia implicând săvârșirea răului sub chipul binelui, o face mai vrednică de pedeapsă decât săvârșirea vădită a răului. De aceea, „Dumnezeu nu iartă viclenia, pe ucigaș și pe viclean îl urăște”. Viclenia întunecă mintea, schimonosește inima, cultivă nedreptatea, ucide sufletele; anulează sentimentele de dragoste, bucurie, creează stări de neliniște.
Poetul, jurnalistul, aristocratul, romancierul și eseistul francez, aviator căzut pe frontul antifascist Antoine de Saint Exupery (1900-1944), a exprimat sugestiv această idee: „Este cineva în mine cu care trebuie să mă lupt pentru a putea crește”.
Cu câțiva ani în urmă am scris eseul „Vicleniei îi plac întunecimile vieții”, în care relatam și despre șmecheria, definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, frauda, șarlatania, hoția, dar și cu viclenia. Șmecherul, adică vicleanul, spuneam, se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul superior al vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul, de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea. Scopul este cel al dobândirii supremației. Mai aminteam în acel eseu de prozatorul român Nicolae Filimon (1819-1865), renumit pentru crearea personajul Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, care scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”. Și mai scria prozatorul că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile unor oameni vicleni” (păturici i-aș numi eu!).
Viclenia depistată tardiv de către cel înșelat provoacă dezgust, întrucât nu i se poate acorda iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Vicleanul știe mai bine ca oricare altul să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și este greu de doborât, fiindcă el s-a „rafinat” întru viclenie, a devenit sau este pe cale de devenire, „regele” viclenilor.
Nerușinarea cu care se minte astăzi este o formă de viclenie cu care omul modern își maschează propriile eșecuri și slăbiciuni. Nimic nu este mai cutremurător decât strigătul omului viclean, sigur pe el care, conștient în sinea sa de ilegalitățile făcute, vrea să scape de ele, să arate lumii că este un om puternic și nimic nu-l poate doborî. Sub masca falsei bunătăți, falsei omenii, cel viclean caută să-i îmbrobodească pe susținătorii lui cu diverse minciuni, promisiuni. Tupeistul viclean consideră viclenia drept inteligență. El se crede cel mai deștept, el este totul și celălalt – nimic pentru el! Pentru acest fapt încearcă să-l „îngroape”. Falsa lui bunătate este cea mai mare ipocrizie și semn al vicleniei. Folosește tactica apărării mobilizând oamenii din jurul său, arătându-și astfel puterea și faptul că are mulți susținători, pentru a intimida justiția și a impresiona străinătatea, iar prin discursurile sale triumfaliste să poată deturna atenția de la eșecurile guvernării sale. Scopul său prim este, repet, de a-și îngropa ilegalitățile, pentru care practică o întreagă jonglerie! Conducerea sa duce la ruperea țării în două.
Oameni curajoși vor dori să-l pedepsească pe viclean, dar nici atunci acesta nu va avea tăria de a spune adevărul, a-și recunoaște vinovăția, a-și cere iertare. „Vulpoiul, spunea cineva, se pricepe foarte bine să explice de ce are o găină în gură și ce bine tocmai se pregătea să îi facă. Și când are o cât de mică reușită, își dezvăluie de îndată cruzimea și spiritul său batjocoritor”.
Ca o consecință a politicii viclene, oamenii buni sunt primii trădați, primii oprimați. Credința, adevărul și dragostea sunt perfid eliminate din viața oamenilor cinstiți. Ce înseamnă dragostea ca adevăr simțim cu toții atunci când ne dorim pe cineva lângă noi din tot sufletul și acea persoana pare a se juca cu sentimentele noastre. Ar trebui să învățăm să iubim această lume în care trăim, să fim din ce în ce mai buni și mai generoși. Cât timp vom amâna această intenție?
Adevărul este că celui căruia îi place gândirea cuiva, acțiunea sa, îi dăruiește timpul său, caută soluții salvatoare, deși ele par greu de găsit. Dar purtând în ele adevărul, în cele din urmă trebuie să iasă la iveală. Dragostea de adevăr învinge greutățile. Si mai mult decât toate, ea este sinceră și dreaptă. Iar în sinceritate nu exista viclenie ori falsitate.
Oamenii adevărați, prietenii adevărați iubitori ai adevărului, ai patriei în care trăiesc, îi simți vibrând alături de tine. A accepta a merge pe calea minciunii, a falsității înseamnă a-ți distruge ființa, țara, neamul din care provii.
Istoria cunoaște un personaj din vremea renașterii italiene, personaj greu de clasificat, Niccolo Machiavelli, (1469-1527), diplomat, istoric, filozof, dar și cel mai cinic gânditor (se spune) al timpului său, un om care a eșuat în tot ceea ce a întreprins, dar a avut o inteligență sclipitoare, „a fost un patriot înflăcărat de un nobil ideal, pentru el patria era cea care determina și viața individuală și moralitatea”, consemnează scriitorul, istoricul și filozoful american Will Durant (1885-1981). Filozofia sa a fost prin excelență o filozofie politică. Sesizând că evenimentele din istorie se repetă cu regularitate, de asemenea și fenomenele de ascensiune și decadență ale civilizațiilor și statelor, ajunsese la concluzia că „virtutea produce pace, pacea produce repaus, iar repausul, dezordine; dezordinea atrage ruina; ordinea se naște din dezordine, virtutea din ordine, iar gloria și bogăția din virtute”. „Întrucât toți oamenii, în opinia lui, prin natura lor sunt lacomi, mincinoși, certăreți, cruzi și corupți”, sfătuia a se ține seama de aceste defecte la întocmirea legilor. „Nimic nu este mai normal și mai des întâlnit decât dorința de a dobândi, iar oamenii nu ratează nici un prilej pentru a-și satisface această dorință și vor fi atunci mai degrabă lăudați decât blamați”.
Machiavelli disprețuia societățile disciplinate și pașnice, iar virtuțile pe care le admira duceau la formarea unor state puternice și războinice, și a unor dictatori capabili să asasineze populații întregi pentru a impune conformismul lor, sau să facă să sângereze o planetă pentru a-și extinde imperiul. Cât de rațională sau falsă era admirația sa? El nu cunoștea că buna înțelegere se construiește, ci nu se biruiește?
Era Machiavelli viclean când declara că cel care deține puterea poate să acționeze prudent și precaut sau năvalnic, însă dacă vremurile și împrejurările se schimbă este destinat să-și schimbe linia de acțiune cu riscul eșecului? Era Machiavelli sincer și bine intenționat, sau cinic pentru că urmărea și relata realitatea în felul lui?
Da, este adevărat că politica trebuie să fie flexibilă, că trebuie să aibă în vedere realitatea vieții, dar, să nu trădeze interesele țării respective, dragostea de patrie și grija pentru viața oamenilor de pe această planetă.
După Oscar Wilde, cinicul cunoaște prețul tuturor lucrurilor, dar nu le cunoaște valoarea. Ca atare nu le poate ierarhiza.
Vavila Popovici – Carolina de Nord