„La unii, aroganța ține locul grandorii, inumanitatea pe cel al fermității, și șiretlicul pe cel al spiritului.”
– Jean de la Bruyère
În 2012 scriam un eseu, inspirată de realitatea unei întâmplări a momentului, cu titlul UȚA-UȚA CU BĂRCUȚA.
Îl transcriu acum, deoarece nu l-am mai găsit în volumele mele publicate și este bine să ne reamintim:
„Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârșitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România. Autorul celebrei melodii care s-a cântat la deschiderea Expoziției Universale de la Paris, în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănățean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare și compozitor. Creația sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspirație populară, marșuri militare, dar și piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici și-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziție „Valurile Dunării”. Datorită popularității, în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul, care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toata lumea.
„Valurile Dunării” a fost publicat și în Statele Unite ale Americii, câțiva ani mai târziu. Marlene Dietrich îl cânta la pian într-un film de mare succes al anilor 1930. Câțiva ani mai târziu piesa a apărut cu versuri adaptate în engleza „Oh, how we danced on the night we were wed!” și cu un nou nume, „The Anniversary Song”, în filmul „The Jolson Story” din 1946.
„The Anniversary Song” sau „Danube Waves” a mai apărut de-a lungul anilor pe coloana sonoră a multor filme celebre. În România „Valurile Dunării” a fost auzită pentru prima oară într-un film românesc în 1959 regizat de Liviu Ciulei, era cunoscută, în special de cei tineri care îi fredonau cuvintele: „Barca pe valuri plutește ușor/ inima –mi saltă plină de dor…”.
Iată, am ajuns – scriam în eseul publicat în 2012 – ca în zilele noastre să vedem imagini cu reprezentanți de seama ai țării, în barca ce plutea pe ulițele unui sat, din județul Teleorman, veniți în scopul inspectării inundațiilor din acel județ. Ca-n filme! Se dădeau uța-uța cu bărcuța! Și barca împinsa de „sclavii” acestor timpuri, avându-i pe „împărați” în barcă, îi fereau de apa care le-ar fi putut intra, deh Doamne!, în cizmele noi, curate, elegante…
86 de comune inundate, 250 de persoane fără un acoperiș deasupra capului și trei vieți omenești pierdute reprezenta bilanțul celei de a doua zi a inundațiilor, eveniment care are loc, de cele mai multe ori în luna aprilie a anului, cu intensități diferite de la an la an, după cantitățile de apă căzute. Se pare ca ar fi trebuit să se fi construit un baraj, pentru evitarea acestor catastrofe. Nu s-a făcut la timpul potrivit și acum se vedeau consecințele. Despre necesitatea unor astfel de baraje s-a tot auzit în decursul anilor, dar nu s-a făcut nimic pentru evitarea catastrofelor, nu din comoditate, ci mereu din lipsa de bani. Nu s-a luat în considerare faptul că eventualele pagubele vor costa mult mai mulți bani. Ce au făcut politicienii cu promisiunile lor din timpul campaniilor electorale? Dar de ce să ne mai întrebăm, când așa cum am mai spus-o cândva, cele mai multe „gogonele” se „mănâncă” în timpul campaniilor electorale.
În zadar s-au emis avertizări de către meteorologi, pentru ploile și vântul care a suflat, în zadar ele se vor repeta! Vizitele de lucru făcute în acest mod nu încălzesc cu nimic inimile și suferințele oamenilor care și-au pierdut membri de familie sau agonisirea de-o viață sub ape. O plimbare cu barca pe valuri trasă de niște vasali, chiar dacă apa era de câțiva centimetri adâncime, a fost plăcută, se putea fredona în gând frumosul vals scris din amor… Trebuie că a fost plăcut, nu-i așa? „Barca pe valuri plutește ușor, ce-mi pasă mie de necazul lor …”. Compasiune? Să fim serioși! Spectacol grotesc!
„Tu ce faci fă/mă aicea? Aveai chef de niște inundații?”, întreba șeful. Suna cam așa: Fă, ți s-a făcut de-o inundație? „Fă” – apelativ cu care s-ar fi adresat unui ministru și ministrul probabil a fost flatat că i s-a acordat atenție în acele momente. A fost real sau nu, oricum, ne puteam aștepta de la oamenii needucați sau, cum am mai spus-o, de la copiii care zburdau cândva pe maidanul cartierelor rezidențiale, nesupravegheați de părinți și învățând unii de la alții aceste apelative lipsite de respect. „Copiii maidanezi” de ieri, investiți astăzi în funcții înalte… Fiindcă, spun, o mamă nu se poate adresa niciodată copilului său cu „fă, băiatule!”, dragostea de mamă, gingășia existând în sufletul fiecărei femei. Un limbaj șmecheresc, golănesc este destul de ușor accesibil, se întipărește ușor în memorie și iese cu greu, devenind obișnuință. Și până la urmă nu interesează atât de mult cine a spus, dacă chiar s-a spus, sau, s-ar fi putut spune, cât interesează gestul prostesc, lipsit de responsabilitate, aventurier, al organizatorului acestei aventuri și a celor invitați de a te plimba într-o barcă printre oamenii năpăstuiți, în loc să pui mâna să ajuți cu ceva…
N-a avut nimeni curajul să le spună, celor doi actori principali – prieteni la cataramă – vreo câteva vorbe pe care le meritau… Măcar să fi avut barcă cu niște vâsle, să-i fi văzut oamenii făcând ceva, dând din mâini… Dar nu! Stăteau ca niște belferi, trași de niște slugi dresate. Unde le era bunul simț?
Chiar dacă unii consideră bunul-simț a fi un atribut biologic nativ, genialul Albert Einstein (1879-1955) spunea că „Bunul simț este o colecție de prejudecăți dobândite până la vârsta de 18 ani”. Pe scurt, de aici înainte, îl ai sau nu-l ai! Și dacă nu ai dobândit bunul simț la adolescență și nu-l dovedești în relațiile cu oamenii, înseamnă că nu ai pic de înțelepciune să poți înțelege și respecta pe cei din jurul tău. Pentru apărarea propriului eu, arma ta devine bășcălia, luând totul în derâdere. Nu s-a găsit nimeni să le răstoarne barca, tot așa… în derâdere?”
Anii au trecut, personajele au stat uneori în semi-umbră, ca acum, personajul principal să iasă în scenă, celălalt – ceilalți așteptând să-și termine cu bine rolul, pentru a continua ei prestația. Comunismul a virusat enorm societatea românească. Vorbind despre partidul comunist român, jurnalistul Petre Iancu de la ziarul DW a diagnosticat perfect: „S-a ascuns și rebotezat, devenind formațiunea postcomunistă numită PSD. Al cărui lider ține cu orice preț să demonstreze că trecutul e departe de a fi trecut. Că el unul a rămas fidel metodelor PCR de metamorfozare prin minciună a țării”.
Snobi, aroganți! Snobii îi disprețuiesc pe inșii care nu fac parte din categoriile lor, snobii invidiază, ironizează, lucrează perfid. Snobul este în general un om incult și care nu apreciază cultura sau are cunoștințe superficiale, are în schimb școala de partid – discursul, limbajul de lemn folosit cândva sau preluat din familie –, își ascunde ignoranța prin orgoliul afișat. Snobul se împăunează, mai ridică din sprâncene… Când iese la tribună (scenă) are puseuri de aroganță, opunându-se și pozând, destul de grotesc, în marele bărbat de stat… Snobismul vine din interior spre exterior, fiind modul în care omul se vede pe el și vede alte persoane. O formă extremă, de snobism, poate fi tulburarea de personalitate narcisistă, când subiectul este marcat de grandoare, de nevoia de admirație, când
Snobii își ascund interesele, mint, trișează, sunt dispuși la acumulări bezmetice de bunuri materiale. Narcisismul snobilor îi face să ajungă uneori în situații ridicole, vrând să cucerească simpatia altora prin cuvinte, lucruri sau fapte excentrice, cu convingerea că vor obține și foloasele, gloria, ba chiar se și grăbesc, deși proverbul românesc spune că „graba strică treaba”. Politicienii cred că astfel vor fi mai prețioși în ochii poporului. Putem exemplifica dorința de a plăti un milion de dolari (după informațiile din ziare) pentru o deplasare în SUA , pentru o întindere de mână, peste masă – ceea ce este și nepoliticos –, a cerși strângerea de mâini și fotografierea cu Președintele nou ales al Statelor Unite. Și-apoi, la sosirea în țară, prostia de a spune că a fost pregătită o lovitură de stat – dovadă a aroganței sau intenția de manipulare a populației, furnizând o știre falsă.
„Iubesc snobii, spunea scriitorul american William Cuthbert Faulkner (1897-1962), fiindcă sunt nevoiți să-și irosească atâta timp pentru a fi snobi, încât le rămâne prea puțin ca să-ți mai facă rău”. Nu este chiar așa, fiindcă snobul se exteriorizează, devine arogant, iar „Aroganța este un monstru. Ea nu are simțuri, ci numai o limbă ascuțită și un deget arătător”, exprima scriitorul indonezian Toba Beta.
Aroganța are semnificația de „dominator, îngâmfat, insolent”. Unii consideră Aroganța ca fiind una dintre trăsăturile prostiei, reprezentând conștiința de sine a propriului sentiment de inferioritate – trecut oarecum în rezervă. Mai curând, cred, ascunde modul viclean al persoanei care urmărește să scape de pedeapsă, în urma comiterii unor infracțiuni și de absolvirea de pedepse a celorlalți mafioți întemnițați, fiind dintr-o dată îngrijorați de condițiile grele cu care se confruntă condamnații în închisori. Teama ascunsă și dorința persuasivă a penalilor de a scăpa de închisoare, îi determină să facă orice nelegiuiri. Și astfel se ajunge la o stare de instabilitate, din cauza acestor făpturi corupte care apără necinstea. Doar închisoarea nu este camera dintr-o stațiune de odihnă, omul este pedepsit pentru că a furat, pentru că a comis fapte pentru care trebuie să-și ispășească pedeapsa, pentru că a tulburat societatea în care trăiește, din egoism, lăcomie, necinste.
Înțeleapta Laura Teresa Marquez consideră că „Aroganța și nerușinarea sunt rotițele de învățare a mersului pe bicicleta vieții pentru oamenii slabi care nu își pot menține echilibrul fără ele”. Oamenii aroganți vădesc o siguranță de sine, devin absurzi în acțiunilor lor, se încăpățânează să meargă înainte urmând voia pasiunii lor; dacă sunt într-un mod întrebați, trași la răspundere, se apără, utilizează șiretlicuri: „nu știu, nu sunt eu acela…, am să mă interesez”. Se opun la orice, vor locul de învingători, pozând, destul de grotesc, cum am mai spus, în mari bărbați de stat.
Aroganța este obrăznicie, impertinență, este caracteristica omului fără credință. Ea poate deveni caracteristica unei națiuni, dar majoritatea românilor sunt oameni modești, cu credință în Dumnezeu și nu se va întâmpla acest lucru. Românii nu sunt trufași, ei sunt mândri de ceea ce au fost și sunt cu adevărat. Privind din punct de vedere istoric, avem motive să ne simțim mândri că aparținem unui popor care și-a păstrat identitatea sub cele mai cumplite vremi, a dat lumii mari personalități în multe domenii. Și s-a remarcat prin bunul său simț. Și fiecare țară are dreptul să poarte steagul mândriei sale.
Să ne rugăm, fiindcă suntem creștini: „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi căci suntem sătui de dispreț; ne este sătul sufletul de batjocurile celor îngâmfați, de disprețul celor trufași” (Psalmul 123:3-4).
Din păcate, aroganței nu-i poți răspunde cu eleganță, ci trebuie să cobori la nivelul persoanelor arogante pentru a le vorbi în același fel și a încerca să dezvălui parșivenia caracterelor acestor persoane lipsite de respect, a-i face să respecte în primul rând legile țării care sunt în vigoare, a le arăta ce este cinstit și drept. Dezbrăcați-le cu înțelepciune aroganța și veți vedea ce rămâne!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
