Dicționarele definesc rușinea ca sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală, antonimul fiindu-i cinstea. Deci, atâta timp cât va exista rușinea, va exista și cinstea.
O persoană poate să se simtă rușinată numai dacă are sentimentul rușinii, pe care unii știu să-l ascundă, alții –nu. Oamenii de știință și victorienii (epoca istoriei engleze corespunzătoare domniei reginei Victoria) erau fascinați de reacția de înroșire a feței. Ea dovedea că sentimentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. „Cel care nu roșește de căință nu va fugi de fapte care dau mustrări de cuget”, spunea poetul si dramaturgul german Friedrich von Schiller.
Rușinea este una din cele mai puternice emoții umane. Rădăcina cuvântului “rușine” provine de la un cuvânt mai vechi ce înseamnă „a acoperi” în sensul de a ascunde și acoperi lucrurile de care ne este rușine. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite, dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând, în acest caz, o justificare reală.
Constantin Noica scrie în „Pagini despre sufletul românesc”: „Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel al adevăratei conștiințe de stăpân”. Român cu conștiința de stăpân era și năzuința istoricului, revoluționarului Nicolae Bălcescu (1819-1852). Xenopol – filozof, istoric, scriitor român – mai vorbea despre marii învățători ai Ardealului – Samuil Micu, Petre Maior și Gheorghe Șincai care insistau asupra învățăturii pedagogice bazată pe moralizare și simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.
Noica amintește caracterizarea țării de către un alt cronicar: „Țara mișcătoare și neașezată” – însemnând încălcarea țării de către străini. Și pentru a rezista la atâtea încălcări ale granițelor „românul a trebuit să se încleșteze și să-și păstreze firea. Țara era mișcătoare și neașezată pe dinafară, trebuia să fie așezată și statornică înăuntru”. Oare, mă întreb, nu ne trezesc din somn aceste cuvinte?
Din Sfânta Scriptură aflăm că până la căderea în păcat, Adam și Eva erau goi și nu se rușinau (Geneza 2, 25). După gustarea din pomul oprit, “li s-au deschis ochii” (ochii simțirii păcatului) și a apărut rușinea care-i descoperea omului că ceea ce a făcut se opunea viețuirii curate în care se aflase până atunci. Rușinea în fața goliciunii care-i însoțea căderea, l-a determinat pe om să se îmbrace, să-și ascundă trupul de cel de lângă el. Dacă până la căderea în păcat, omul trăia curat, după despărțirea de Dumnezeu a ajuns să se apropie de tot ce-l înconjoară într-un mod pătimaș. Așadar, sentimentul rușinii apare o dată cu devierea de la firescul așezat de Dumnezeu în creație. Modul de a rezolva problema rușinii nu este legată de uitare, ci de înfruntarea acesteia, căutând vindecarea.
Sunt momente sau perioade în viață, în care cădem atât de mult, încât ne este rușine să mărturisim căderea. Sau poate nu suntem conștienți de ea? Faptul că pentru mulți rușinea a dispărut, este dovada faptului că iubesc păcatul, că păcatul îi stăpânește, de vreme ce ei consideră, de exemplu, că nu e rușinos să te prostituezi într-o formă sau alta.
Scriitorul rus Feodor Dostoievski spunea că „Există o limită a rușinii pe care omul o resimte în fața nimicniciei și neputinței sale, dar o dată depășită această limită, el găsește o plăcere imensa în chiar sentimentul rușinii.” Adică se dedă rușinii, în care este absolvit de jenă, se simte confortabil și continuă să trăiască în păcat. Gustă totala libertate.
De fapt, omul dobândește calitatea de om de la oamenii din jurul său. Problema libertății se pune în domeniul posibilului, fiindcă omul alege un drum când întreprinde o acțiune. Dar libertatea își are limitele ei, și pentru a nu depăși – inconștient sau conștient – starea normală, intervine reacția de conștientizare a normalului, apare posibilitatea de împotrivire, pentru menținerea demnității de om. Și dacă nu ai ales aceasta, este pentru că trăiești într-o societate anormală, între oameni anormali, care nu respectă regulile morale, scara valorilor fiind bulversată în societate. Ai ales mocirla, porți greutatea noroiului din suflet, dar măcar ai bunul simț, măcar în ultimul moment, de a nu-l face public, pentru a nu leza bunul simț al oamenilor? Du-te la preot, spovedește-te cu credință în suflet, mărturisește-ți taina, păcatul, cere iertare și eliberează-te, nu te răzbuna pe propria-ți persoană și nici pe cei care te-au umilit cerându-ți să acționezi contrar dreptății. Fiindcă nu înseamnă că ai avut curaj dacă ți-ai deschis inima. Da, este curajos de a depăși rușinea, de a te deschide și a trăi cu inima deschisă, dar important în fața cui faci această deschidere pentru a nu leza bunul simț al celor mulți și să nu o faci cu un interes ascuns spre a acoperi păcatele altora, sau a te răzbuna pentru decizia ta nedreaptă. Ai vrut să-ți aperi rangul/funcția, sau un bun/averea folosind viciul? Altă dovadă de rușine, fiindcă, în primul rând, este rușinos să fii bogat sau ridicat într-o funcție în țara care are atâția oameni sărăciți din cauza unor persoane incorecte și tu să dai dovadă de ipocrizie. „Între păcătoși, șiretenia e genialitate și nerușinarea vitejie”, spunea Nicolae Iorga.
Nu putem fi perfecți, dar să ne străduim să devenim cât mai umani și cât mai aproape de adevăr și dreptate. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”, spunea filozoful francez-evreu Emmanuel Levinas (1906-1995).
Înainte de comunism se ocupa, în mare măsură, Biserica de educație. Am crescut cu o teamă îndreptățită, cum că Dumnezeu ne vede și nu trebuie să facem lucruri urâte. Așa ne învăța Biserica.
Așa ne învățam copiii, ca soarele să nu apună peste mânia dintre frați, ca noaptea să nu-i ducă la deplină învrăjbire, și în ziua judecății să fie apăsați de o vină mare. De atunci a trecut tăvălugul comunismului, mai apoi post comunismul cu post comuniștii săi, când mulți tineri, trăind într-o societate care călca în picioare legile morale existente, au înțeles greșit libertatea, au asimilat lucruri condamnabile, au dat la o parte sentimentul rușinii. Răul și murdăria se prinde repede, atunci când nu trec prin filtrul inimii și cel al rațiunii.
“Păzește-te chiar când ești singur să rostești sau să faci lucruri josnice! Învață-te să te rușinezi mai ales de tine decât de altul!”, spunea filozoful grec Democrit (460-360 î.Hr.). Câți dintre noi respectă acest deziderat?
Sentimentul de vinovăție însoțește rușinea. El este diferit la oameni, după structura sufletească, după cinstea înrădăcinată existentă, după gradul greșelii făcute, dar ne atenționează, sună ca un clopoțel cu sunet strident, că am greșit în ceea ce am făcut. Rușinea ne face să simțim că în noi înșine ceva este greșit. Rușinea spune: „Sunt rău”. Vinovăția spune: „Am făcut ceva rău”. Rușinea e concentrare pe sine, vinovăția pe comportament. Vinovăția se asociază cu responsabilitatea și cu asumarea propriei vieți, dar și a vieții celorlalți. Ea îi poate apropia pe unii oameni, ei se atrag, se constituie în găști, clanuri, partide; vinovăția poate fi asumată de către o parte a oamenilor, și respinsă de oamenii răniți, umiliți, provocându-i la luptă pentru dreptate.
Când civilizațiile s-au format, fiecare s-a întemeiat pe unul dintre conceptele de frică, vinovăție sau rușine, „pietre de temelie” ale culturii respective. Se spune că multe națiuni vestice (America de Nord, Europa de Nord, Australia și Noua Zeelandă) au un tip de cultură care conține mai ales caracteristici culturale bazate pe vinovăție. Cele mai multe dintre popoarele din Orientul Mijlociu și Asia sunt, în general, întemeiate pe rușine, în timp ce majoritatea culturilor și religiilor primitive sunt structurate în jurul principiilor bazate pe frică. Românii întrucât iubesc și prețuiesc dreptatea, au cultivat constant sentimentul rușinii. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că este „O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.” Mă întreb din nou: Câți dintre cei care ne fac dreptate au cunoscut sau recunoscut învățăturile lui Hristos?
În Catedrala Mitropolitană din Cluj, Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul a vorbit despre mărturisirea credinței, îndemnându-i pe creștini „să nu le fie rușine de credința lor, de Hristos și de Biserică, oricât ar fi ea de înjosită astăzi. Credința se mărturisește prin tot ceea ce facem, prin comportamentul și gândirea noastră. Oamenii trebuie să înțeleagă din comportamentul nostru ai cui suntem, cui slujim, cine este stăpânul nostru. A fi creștin înseamnă să fim a lui Hristos, EL este al nostru și noi suntem ai Lui. De mult ar trebui să ne punem această întrebare: cum vrea El să mă comport în diferite situații? Să nu ne fie nicicând rușine că suntem români sau creștini”.
Însă, sunt oameni care trec peste rușine, educație, cultură, milă, bun simț, înțelegere, și nu-și doresc înălțarea propriului spirit: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Se impune de la sine nevoia unui ascendent moral a fiecăruia dintre noi, dar în primul rând a celor care ne reprezintă în politica țării. „PSD a trecut deja la generația a doua. Sunt urmașii celor care chemau minerii. Dacă și a doua generație câștigă, va fi imposibil să mai discutăm despre o Românie sincronizată și autonomă”, scria, bine inspirat, un jurnalist. Greșelile judiciare trebuie recunoscute, legile trebuie îmbunătățite. Dar, omul necinstit, pentru a scăpa de rușinea actului său, va încerca să se justifice, omul corect ar fi încercat să îndrepte greșeala.
Avem nevoie de o reformă spirituală. Ura și nerușinarea acoperă „cerul” patriei noastre. Dar nu numai! Viitorul unui popor depinde de stilul de viața ales, corect sau incorect, demn sau lipsit de demnitate, harnic sau leneș, curajos sau laș, împăciuitor sau răzbunător. Ne pierdem timpul cu probleme meschine, în loc să ne concentrăm asupra nevoilor țării, asupra muncii. „Ceea ce diferențiază pe sălbatici de civilizați este faptul că pe când sălbaticii nu reușesc să canalizeze însușirile lor într-o disciplină de muncă, oamenii civilizați ajung cu aceleași însușiri să domine mediul cosmic și să-și dea o ordine socială pe baza căreia viața lor este asigurată.” Acest adevăr a fost rostit de către filozoful grec Heraclit cu mai bine de 2000 de ani în urmă: „Popoarele se apără prin legi mai bine decât prin ziduri”. De legi făcute de oameni cinstiți și iubitori de dreptate.
Vavila Popovici – Carolina de Nord