„O persoană rea e ca și o fereastră murdară, nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea.” – William Thackeray
Răutatea este un păcat, un viciu din care derivă alte multe păcate precum invidia, egoismul, ura, răzbunarea, orgoliu, gelozia, uneori chiar frica, suferința, mânia, nebunia. Răul cel mai mare făcut lumii este cel făcut de oamenii invidioși care vor să se simtă importanți, fără a avea merite corespunzătoare. Răul este un drog care-i hrănește în lupta pentru putere, îi face încrâncenați, dornici de răzbunare, de a răni suflete, de a ucide dragostea, de a ucide vieți.
Dar, ca un paradox, oamenii răi la suflet susțin că iubesc oamenii, le creează satisfacții materiale pentru a-i transforma în sclavii lor, în scopul dobândirii de mari câștiguri nemeritate.
Invidia sau pizma, conform dicționarului este sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia. Invidia ignoră cinstea și dreptatea, folosind minciuna și înșelăciunea în locul adevărului.
„Vreau să fiu…” și „Vreau să am…” sunt expresiile însușite care declanșează sentimentul invidiei. Dacă cineva are ceva deosebit, prețios, atunci poate stârni acest sentiment de invidie. Invidia se concentrează mai mult pe cantitate decât pe calitate. Atunci când oamenii simt că au mai puțin decât alții se naște în sufletul lor lăcomia. Este senzația pe care o au pofticioșii în fața unei mâncări, când fac ochii mari și încep să saliveze. Sigur că nu este bine a cântări prea mult, a ne compara tot timpul, fiindcă ne facem nouă, în primul rând, rău. Viața nu le oferă oamenilor în mod egal anumite bunătăți sau anumite calități. Variația aceasta este, într-un fel, seducătoare, își are farmecul ei, fiindcă stimulează omul. Stimularea însă trebuie făcută cu măsură, cu bun simț. Așa se naște competiția în societate, acea luptă între două sau mai multe persoane care urmăresc același avantaj sau același rezultate și care ar trebui să stârnească ambiție, nu invidie. Competiția aduce succesul, bucuria, împlinirea. Dar nu tuturor, fiindcă în ecuație sunt mulți factori care se introduc și rezultatele pot fi diferite, cu plus sau cu minus. Nimeni însă nu ajunge la perfecțiune, și aceasta ar trebui să fie unul dintre motivele care să determine competitorii să fie corecți și să dea dovadă de umanitate în acțiunile lor.
Banii constituie un criteriu important de luat în considerare pentru invidioși. În ochii lor, banii au o strălucire și un farmec aparte, în fața cărora celelalte criterii pălesc. Nespus de trist se îmbracă aici verbul a avea. Este adevărat, banii întrețin existența noastră, dar adevăratele avuții și valori care ne oferă privilegiul de a ne trăi frumos și util viața, sunt de fapt altele: sănătatea, familia, prietenii, cultura, arta și credința.
De asemeni, dacă cineva se află într-o poziție înaltă sau are un talent, e posibil să devină destul de ușor ținta unor atacuri. Chiar și calitățile fizice sunt invidiate, uneori mai mult decât cele morale cu toate că numai acestea din urmă dăinuie în timp. Invidia este rugina sufletului, este „ulcerul sufletului”, cum îl numea Socrate.
Oamenii drepți și puternici nu invidiază, ci se ambiționează să facă câte ceva mai bun și mai folositor pentru ei sau pentru cei pe care au șansa să-i conducă. Reușita unora trebuie să constituie un exemplu, să stârnească și să definească motivația luptei pentru progres/înălțare, cu riscul de a întâmpina unele greutăți. Fiindcă nimic nu se obține fără luptă, fără sacrificii, fără pasiune, fără timp dăruit scopului. În vremurile noastre sunt mulți care și-au atins scopurile sfidând anumite legi morale, neținând seamă de demnitatea pe care trebuie orice om să o aibă.
Omul invidios este veșnic nesatisfăcut, agitat, negăsindu-și liniștea sufletească. Iar cel care culege succesul trece și el prin momente grele în lupta dusă împotriva oamenilor invidioși, orgolioși, incompetenți, needucați, mincinoși. Lui, câștigătorului, compozitorul romantic francezul Hector Berlioz i-a adresat sfatul: „Trebuie să strângi pietrele care ți se aruncă. Sunt începutul unui piedestal”. Frumos și adevărat!
Răspunsul cel mai bun al unui invidios pentru o luptă pierdută ar fi este resemnarea cuviincioasă și tragerea de învățăminte. Dar aceasta ar necesita stingerea flăcării orgoliului, dobândirea unui dram de înțelepciune.
Se întâmplă în viață ca la un moment dat să fii invidiat pentru ceea ce faci. Te întristezi, simți o durere în suflet, fiindcă ai depus un efort, poate peste puterile tale; ai sacrificat ceva din sănătatea ta, poate… și te trezește cineva din starea aceasta, te îmbărbătează amintindu-ți cuvintele poetului antic, Pindar: „Mai bine să fii invidiat, decât compătimit!” Realitatea tristă este, că până la urmă, un procent destul de mare din acești oameni aflați în această situație ajung totuși să fie compătimiți. De aici se deduce „zgârcenia” fericirii. Dar acesta este un alt subiect de discutat.
Cât privește talentul, acesta poate fi apreciat numai de oamenii generoși, și invidiat de cei meschini. Puțini judecă și pot înțelege cât efort depune un om cu o fărâmă de talent, pentru a realiza ceva care să placă mai multora. Ne punem totuși simpla întrebare: De ce sunt biciuite talentele în loc să fie mângâiate?
Și mai cred că această boală cumplită – invidia – poate dărâma un om, din punct de vedere psihic. „Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri”, spunea Aristotel. Bine ar fi să rămână numai la tristețe și să nu treacă la răzbunare. Deseori invidia conduce la calomnie – una dintre fațetele răzbunării. Individul simte nevoia să arunce niște săgeți. Invidia se folosește de această armă, numită calomnie, pentru a prejudicia statutul sau valoarea unei persoane. Omul invidios coboară trepte umilitoare de care nu-și dă seama, dar care sigur îl duc la pierzanie, fiindcă sufletul omului cuprins fiind de invidie, nu lasă loc iubirii, singura care l-ar putea salva. Durerosul adevăr este că invidia e o pedeapsă pentru suflet. Este pedeapsa nemulțumirii de sine și a lăcomiei.
Răutatea și invidia sunt sentimente care determină comportamente care neliniștesc oamenii, aceștia nu mai cunosc armonia necesară traiului vieții. „Învățăm bunătatea de la natură și răutatea de la oameni”, spunea Nicolae Iorga – personalitate marcantă a culturii românești. Foarte adevărat! Nu cred că atunci când Dumnezeu a creat omul, a turnat răutate în sufletul lui, sau, să mă exprim cu cuvintele lui Petre Țuțea: „Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac”. Cred că ne naștem buni, dar mediul existențial îmbibat cu energii negative, malefice, corupe mințile și inimile oamenilor, bineînțeles a celor care se lasă corupți. Ne putem păstra bunătatea cu care am venit pe lume, doar cu ajutorul iubirii. A fi veșnic îndrăgostit de cineva, de ceva în viață, acesta cred că este secretul alungării răutății.
Acum ne întrebăm: Până când Dumnezeu va mai tolera răutatea oamenilor? Până când acești oameni se vor mai avea nestăvilita poftă de bogății, de arme sofisticate și de sânge? Se spune că până și șarpele doarme, dar răutatea din om nu are somn! Vor ajunge cândva oamenii să recunoască greșelile și să-și ceară iertare pentru răul făcut semenilor? Poate așa cum a crescut răutatea să și descrească, ar fi o lege care ar confirma sinusoida vieții în care cred, laolaltă cu mulți alții.
Dă-ne Doamne puterea dreptății, a echilibrului minții pentru a ne trezi înainte de a fi prea târziu, înainte de a fi greu, prea greu de a repara greșelile, de a anihila veninul pe care-l împroșcăm zilnic, continuu. Deschide-ne ochii pentru a putea vedea că numai spiritele drepte, iubitoare pot aduce fericirea pe acest pământ. Nenorocirea este, după cum spunea și scriitorul antic grec, cunoscut pentru fabulele lui – Esop, că „oamenii netrebnici din fire, chiar dacă își schimbă starea, nu-și schimbă firea”.
Răutatea, invidia care au rodit în ultimii ani, prostia, incompetența, egoismul și distanțarea față de ceilalți i-a făcut pe unii să greșească, iar orgoliu dobândit nu-i lasă acum să recunoască, să ceară iertare acestui popor blând, inteligent și răbdător – poporul român.
Educația – cultura și civilizația – ar trebui să ne facă pe toți oameni buni, căci, după cum spunea dramaturgul Eugen Ionescu, „degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supra-cultura, doctoratele, supra-doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei, și inteligența, și erudiția, și supra-doctoratele, și toate congresele internaționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe”.
Este suficient să urmărim comentariile diferitelor articole scrise în zilele noastre, și ne va îngrozi răutatea oamenilor. Ah, libertatea! Au devenit dintr-o dată liberi la răutate! Cât venin în acele comentarii! Este ca un virus care atacă mințile oamenilor și cu care ne obișnuim, ba mai mult, începe să ne și placă și intrăm în hora încinsă a invectivelor! „Răutatea începe acolo unde se sfârșește omenia”, spunea Victor Hugo. Iată ce ne lipsește!
Și lipsa respectului între oameni a făcut să se ajungă aici. Lipsa respectului ierarhizat, fiindcă într-un fel poți vorbi cu prietenul și altfel cu superiorul. Este un semn de decădere, desigur! Apoi, între conducător și popor trebuie să existe dragoste și respect. Chiar dacă dragoste nu este, fiindcă nu toți oamenii știu să iubească, respectul trebuie să existe atâta timp cât persoana respectivă onorează o funcție. Dar lipsa de respect izvorâtă din răutate, sau din invidie și răutate, s-a dovedit a fi chiar o stare aproape patologică. Invectivele au curs cu nerușinare înainte de alegerea președintelui țării din data de 24 noiembrie 2019, din partea contracandidatei la funcția de președinte. Poate prin educație vom reveni la o atitudine normală – cunoscută și folosită cândva. Se va putea pune la punct persoana cu comportament nerușinat, aceasta însemnând a-i da o lecție de bunăcuviință.
Răutatea are întotdeauna un sfârșit tragic, când este nelipsită de dorința de răzbunare. Iar răzbunarea este răutatea calculată, plănuită, este cea mai sfredelitoare dintre toate răutățile și care chinuiește omul. Se știe că răutatea naște răutate, iar bunătatea naște bunătate, căci viața este ca un ecou, ce trimiți, vine înapoi spre tine… Să facem primii pași spre bună înțelegere a situației, a termina cu răutățile și a da o mână de ajutor binelui!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
