“Cumpătarea omului este starea între nerăbdare și amânare. Este bobul de zăbavă între grabă și încetineală.”
Cumpătarea este definită în dicționare drept atitudine pozitivă, de stăpânire de sine, măsură, moderație, sobrietate. Ea permite fiecărei persoane să fie stăpână pe sine însăși, cultivă ordinea în sensibilitate şi afectivitate, în gusturi și plăceri, în tendințele cele mai intime ale eului: pe scurt, ne oferă echilibrul vieții.
În conformitate cu Biblia, cumpătarea ar putea fi aşezată chiar la rădăcina unei vieţii sensibile şi spirituale. Nu este de mirare, ni se atrage atenția, dacă citim „Fericirile” să observăm că într-un mod sau altul, aproape toate sunt în relație cu această virtute.
Rolul cumpătării este cel de a proteja şi a ghida ordinea internă a persoanelor. Suntem sfătuiți să ne obișnuim să spunem „nu!” atunci când suntem nevoiți a lupta cu răul, „pentru a obţine pacea pentru inimile noastre, pacea pe care o ducem în casele noastre – fiecare, şi pacea pe care o transmitem societăţii şi lumii întregi” . Deci, a spune „nu”, în multe cazuri duce la o victorie internă care este o sursă de pace interioară. Este o negare a ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, a ambiţiilor de sine, a pasiunilor dezordonate; este modalitatea esenţială pentru a ne afirma propria libertatea; este o modalitate de a ne poziţiona în lume şi în vârful acestei lumi. Dar și a spune „da!” atunci când ni se cere a fi uniți într-o acțiune de bine, de salvare de vieți.
Întâlnim persoane, incapabile de a spune ferm „nu” sau „da” la impulsurile și la dorinţele celor din jurul lor. Aceştia sunt oamenii lipsiți de caracter sau chiar ipocriți, sunt oameni care refuză să-și ajute semenii. Întâlnim însă și oameni care spun „da” sau „nu” într-un glas, în situații grave, pentru salvarea ființelor.
Expresia des folosită pentru ceva sau cineva – „este cumpătat”, produce un sentiment de soliditate, de plenitudine. Cumpătarea este atinsă și atunci când cineva este conştient de faptul că nu tot ceea ce experimentăm în corpul şi sufletul nostru trebuie să fie rezolvat cu orice preţ; nu tot ce se poate face trebuie să se și facă. Este mai uşor să spui da fără a avea convingerea că ceva este în neregulă cu răspunsul tău, dar în cele din urmă vei ajunge să fii trist și să regrețe că nu ai avut curajul să te opui răului, unei informații false, de exemplu.
Cel care nu este cumpătat, nu-și poate găsi pacea, fuge dintr-o parte în alta, şi în cele din urmă se angajează într-o căutare fără sfârşit, care devine o autentică fugă de sine însuşi. Este o persoană veşnic nemulţumită, care trăieşte ca şi cum nu s-ar putea conforma cu propria situaţie, ca şi cum ar fi necesar să caute în permanenţă noi senzaţii. Dar nu are curajul de a scăpa din capcana în care singur a intrat.
Cumpătarea are printre fructele sale liniştea așteptată și odihna, pacea necesară, în cele din urmă. Cumpătarea nu face să se stingă sau să se nege dorinţele şi pasiunile, dar îl face pe om cu adevărat stăpân pe sine. Pacea este „liniştea ordinii” și ea se găseşte doar într-o inimă încrezătoare în sine, şi dispusă să se dăruiască celorlalți. Și totul se face cu convingere și curaj.
Cumpătarea imprimă individului un comportament sobru. El descoperă că, cumpătarea este un lucru pozitiv, nu este pur şi simplu un model de comportament pe care cineva îl „alege” şi care nu poate fi impus nimănui, ci este o virtute necesară pentru a pune o oarecare ordine în haosul ivit. Este vorba de a te educa în acelaşi timp în cumpătare şi libertate, ele fiind inseparabile, pentru că libertatea „traversează” întreaga fiinţă umană şi stă la baza educaţiei însăşi. Educaţia are scopul de a permite tuturor să fie liberi pentru a lua deciziile potrivite, care vor modela viaţa lor, în conformitate cu legile sau măsurile luate.
Cea mai bună definiţie şi regulă a cumpătării este aceasta: să fii măsurat în cele absolut necesare. Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Este un ghid al unui drum spre liniştirea minţii şi a inimii. Ea îl împodobeşte pe cel ce o cultivă cu toate bunurile decenţei și ale modestiei. Petre Țuțea, în „Filosofia nuanțelor” vorbește despre curaj, lașitate, sinceritate, ipocrizie, puritate, răbdare, cumpătare… Cât privește libertatea omului, de care am pomenit mai sus, Țuțea spune (tot în „Filosofia nuanțelor”): „Omul bine făcut face uz de libertate, iar cel neisprăvit face abuz și o pierde”.
Sfântul Vasile cel Mare spune: „… Cumpătarea este o putere mare şi bogată care ne conduce spre nestricăciune. Cumpătarea este o caracteristică bună şi frumoasă a oricui, care lucrează pentru dobândirea virtuţilor. Ea este temelia tuturor virtuţilor şi este prima care pregăteşte sufletele spre lucrarea virtuţilor”.
Aristotel (384-322 î.Hr.), ilustrul filozof grec care a pus bazele gândirii critice de astăzi, a scris „Etica nicomahică” – un tratat de morală, de filozofie practică, scriere relevantă zilelor noastre, una dintre cărţile de căpătâi ale culturii europene. Nu e vorba doar de cultură filozofică, ci de sensul cel mai larg (şi, în acelaşi timp, mai profund) al umanităţii din noi.
Virtutea este, pentru Aristotel, un obicei al excelenţei și întrucât tracasarea cotidiană nu lasă loc desfăşurării excelenţei, recomandările lui Aristotel se transformă într-o metodă de filozofie practică: „În căutarea stăruitoare şi lucidă a unei căi de mijloc, ea fiind determinată de rațiune, așa cum ar stabili-o un om înțelept”. Pe lângă rațiune mai există și sentimentele – de frică și încredere –, mijlocia fiind curajul.
Este normal ca în fața unei primejdii omul să simtă teama, dar dacă ea este în exces, nu mai reprezintă ceva normal. Sau lipsa de încredere – de asemenea. În aceste cazuri avem de a face cu lașitatea. Buna măsură a înţelepciunii practice va fi cea care va uşura înţelegerea comportamentului potrivit pe care ar trebui să-l adoptăm.
Aristotel vorbește despre patru virtuţi cardinale: curajul, cumpătarea, dreptatea şi prudenţa. Din definirea lor vor porni, spune el, firele ce vor ţese echilibrul sufletului în lume.
Aristotel mai afirmă că în suflet există ceva în afară de rațiune, care se opune uneori acesteia și se războiește cu ea. Se dovedește astfel că noi oamenii avem și sentimente, iar viața are doar rațiunea ei. În mare, Aristotel împarte virtuțile în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale.
Iată că virtutea morală de care trebuie să dăm dovadă acum în criza ivită, include măsura, adică cumpătarea. Ne aflăm într-o situație nemaiîntâlnită, gravă pentru omenire, dar nu trebuie să ne panicăm, ci trebuie să ne păstrăm cumpătul și să acționăm toți în același mod, fără discordie. Situația crizei prezente ne cere să fim mai raționali ca oricând, pentru a putea lupta pentru binele vieții.
Va trece peste români și peste întreaga lume această criză căreia, este adevărat, încă nu putem să-i evaluăm consecințele, dar nu este momentul dezbinării, al răutăților, bătăliilor politice, ci al înțelegerii și cumpătării.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
