Dacă a existat ceva care şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viaţă inedite după trecerea graniţelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fără doar şi poate, că evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârşitor în ascensiunea sa spre o viaţă prosperă.
„Doamnă, puteţi să beţi din gamela mea”
„Pe când ne aflam în lagărul din Iugoslavia – îşi începe istorisirea nea Mitică – în aceeaşi încăpere cu cei din grupul de români din care făceam şi eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca să se poată auzi în liniştea nopţii şoaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopţi petrecute în lagărul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiaţi români care se aflau în apropierea sa, nea Mitică a auzit o discuţie între doi soţi de curând sosiţi acolo: Bine, măi Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e aşa de sete, de numa’! Dar de unde să-ţi aduc eu apă acum?- a întrebat-o soţul, pentru că nu ştia unde era fântâna şi mai era şi noapte, iar ei nu cunoşteau mai nimic din regulile casei…
Nea Mitică, la vremea aceea tânăr cu suflet mare şi de felul lui săritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu – auzind conversaţia, s-a apropiat de dânşii oferindu-se să le dea o mână de ajutor: „Doamnă, vă aduc eu apă! Dar va trebui să beţi din gamela mea…” Şi aşa a făcut! Vesela folosită în lagăr semăna cu cea din unităţile noastre militare, locul farfuriei de supă fiind ţinut de gamelă. Era o noapte întunecată şi drumul spre fântână era plin de noroi, dar nu era o problemă, Mitică al nostru avea cizme!
În dimineaţa următoare, cei doi i-au mulţumit pentru gestul pe care-l făcuse cu o seară în urmă şi au intrat în vorbă. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârstă decât Mitică, domnul fiind român, iar doamna evreică: Alexandru şi Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndată şi prieteni au rămas o viaţă!
„Du-te la Paris, îţi plătesc eu biletul”
Domnul Bunescu se născuse în Alexandria în anul 1895. Student al Şcolii Naţionale de Construcţii Drumuri şi Poduri în timpul primului război mondial, fusese transferat la Şcoala Superioară de Artilerie. A întrerupt pentru o perioadă studiile primei facultăţi, continuându-le după război. Inteligent şi devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagraţii cât şi după, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de căpitan. După terminarea studiilor civile în 1920 şi apoi în perioada interbelică, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lângă faptul că a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat şi în structurile statului şi a ocupat mai multe funcţii importante: Director la „Monitorul Oficial” şi la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor instituţii guvernamentale printre care şi la Serviciile Române de Poştă, Telegraf şi Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor. În 1940 este silit să demisioneze din toate funcţiile guvernamentale de către guvernul fascist de atunci, datorită naţionalităţii soţiei lui, pentru că doamna Bunescu era evreică.
Se relansează în ingineria construcţiilor şi devine membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului şi este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Rădescu.
Comuniştii îl arestează în 1947 şi după eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teamă, iar apoi hotărăşte împreună cu soţia lui să părăsească România plecând spre Israel, via Iugoslavia.
Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitică îl cunoscuse, împreună cu soţia sa, în lagărul iugoslav. Destinul a făcut ca în anii ce au urmat, nea Mitică să-i reîntâlnească. Familiei Bunescu nu i-a plăcut în Israel şi a plecat de-acolo în Franţa, iar după doi ani, cei doi soţi au trecut Atlanticul şi s-au stabilit la New York.
Amintirile despre familia Bunescu au fost aşezate cu grijă în tainiţele sufletului său, deoarece întotdeauna i-a simţit aproape pe Alexandru şi Sonia: „Eram la Paris şi lucram într-un restaurant, spălam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare şi transpiri! Erau nişte oameni minunaţi!”
În Franţa, Alexandru Bunescu îşi confirmă din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepreşedinte al Grupului pentru Europa Unită; el ţinea în permanenţă legătura cu guvernul francez, prezentându-i informaţii despre adevărata situaţie din România acelor vremuri.
De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitică s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au păstrat tot timpul legătura şi peste câţiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanţă în construcţii. În acelaşi timp a fost un înflăcărat luptător împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa liberă şi Vocea Americii. A avut o activitate deosebită şi a ocupat numai funcţii de conducere în diverse comitete şi asociaţii ale românilor din diaspora.
Nea Mitică mi-a vorbit cu mare admiraţie despre aceşti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul şi nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita să amintească mereu bunătatea de nedescris şi grija ce i-a purtat-o Sonia Bunescu.
Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le făcea la New York, erau pline de farmec şi de căldură. Ore în şir stăteau şi povesteau, amintindu-şi de zilele trăite împreună în lagărul din Iugoslavia şi apoi în Italia sau Franţa. Toţi trei rememorau momentele petrecute în Franţa, la Paris, iar nea Mitică era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionată de dorinţa lui de-a revedea Franţa, i-a spus, într-o zi, fără nici o ezitare: Du-te la Paris! Îţi plătesc eu biletul de avion. Şi i l-a plătit!
„Aceşti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitică, afirmând cu toată convingerea: „Ăştia sunt evreii, ei nu uită o binefacere; pe de altă parte, ce te costă să faci un bine dezinteresat?”
„Dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru”
Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar şi acolo a avut parte de prieteni şi cunoştinţe – evrei de care-şi amintea şi acum perfect. Înseamnă că momentele trăite în preajma acestora au rămas bine întipărite în mintea sa ascuţită şi mult i-au folosit învăţămintele lor! Aş putea spune că în multe din acţiunile sale i-au folosit drept model, pentru că avea o admiraţie deosebită pentru spiritul lor întreprinzător, pentru inteligenţa lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dădeau dovadă, în tot ce-au clădit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.
„Domnul Altaras şi domnul Trotuşan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curăţat zăpada. Erau nişte persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotuşan dacă este român, acesta răspundea fără să stea pe gânduri: dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru! – şi-a amintit nea Mitică zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal să-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”
Pe domnul Altaras dacă-l salutai în orice limbă, el îţi răspundea în româneşte; când vorbea cu nea Mitică despre România spunea plin de mândrie: Măi Mitică, ce ţară minunată am avut!. Era sincer şi deschis şi iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însă îi tachina mereu spunându-le mai în glumă, mai în serios: Aţi făcut bani, de aia aţi iubit România!. Ager la minte şi foarte sigur pe spusele sale, evreul însă nu s-a lăsat intimidat: Măi, bani au făcut şi ungurii şi saşii, dar n-au învăţat limba română ca şi noi! N-au devenit niciodată atât de români! – lăsându-l astfel pe Nichita Tomescu fără replică.
Nu o dată, în discuţiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitică ce mult regretă că a trebuit să plece din România: Tu nu ştii, măi Mitică, pentru că erai la Cucuieţii din Vale, dar la Bucureşti se manevrau atâţia bani!. Tomescu, care asista la discuţii spunea: Este clar ceea ce se spune, că întotdeauna acolo unde sunt evrei e şi gheşeft. Dacă din întâmplare asista la acest gen de discuţii contradictorii, nea Mitică îi spunea lui Tomescu fără nici o rezervă: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat şi cu afacerile dar şi cu sfaturi de valoare!”.
Oameni talentaţi la business
Nea Mitică era prieten cu Altaras şi uneori mergea la el acasă şi petreceau ore în şir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atenţie şi cu mare plăcere, pentru că de fiecare dată avea de învăţat câte ceva din experienţa evreului. Era o dată cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioară, în vizită la Altaras şi stând la o şuetă, evreul, în mare formă ca de obicei, le-a dezvăluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta făcuse o adevărată pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Măi, ia ascultaţi voi conversaţia aceasta! Ştiţi cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogată femeie din Montreal. O suna periodic şi cumpăra de la ea monede din aur la un preţ convenabil. Ştia să-i intre pe sub piele şi exploata slăbiciunea femeii, obţinând întotdeauna un preţ foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Şi reuşea să cumpere la preţul care-l avantaja, bineînţeles!
„M-a întrebat domnul Altaras dacă nu cunosc pe cineva la Toronto, dacă nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de mulţi ani în acel oraş canadian. Aron avea legături strânse cu companii din România, care exportau mărfuri diverse în toată lumea. I-am făcut legătura şi Altaras a plecat de îndată la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relatează nea Mitică zâmbind cu subînţeles. De-acum îl cunoşteam şi îmi dădeam seama că din ce îmi povestea, precis că avusese şi el ceva de învăţat.
Altaras avea o comandă de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto; era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relaţia cu România -, a fost pus în legătură cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producătorul de încălţăminte „Dermata”- Cluj. Altaras a comandat de îndată 3.000 de perechi de ghete.
Ei, dar frumuseţea şi mai ales miezul afacerii acum urmează! Când marfa a ajuns la destinaţie, Altaras a constatat cu stupoare că primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelaşi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situaţia creată. Calm, acesta l-a liniştit într-un fel specific pentru cei rutinaţi în afaceri: Păi ţi le-am trimis şi pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le că se rezolvă problema, doar că va trebui să mai cumpere încă 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Isteţ, nu? Doar că această atitudine putea avea două tăişuri: relaţia putea fi stopată pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul să majoreze comanda.
Cu siguranţă că Nea Mitică a ştiut să tragă învăţăminte din această întâmplare, rămânând la latitudinea sa, să decidă dacă merită sau nu să uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.
Ştia nea Mitică multe astfel de întâmplări despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Ştiau să facă business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveţi de la români aproape nimic. Noi ştim foarte puţin să facem comerţ. Evreii au trăit prin toate ţările şi au învăţat cum să se descurce. Ştiu să se impună, jos pălăria!”
„Dar cum sunt evreii?”
Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor.
Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!
Citisem povestea lui Rabbi Israel, un făcător de minuni despre care se spune că în urmă cu două sute de ani trăia într-o colibă îndepărtată din Munţii Carpaţi. Unii spun că nu a existat niciodată!? Acest Rabbi Israel a coborât din munţi pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască cu bucurie nemăsurată, căci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înaltă de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astăzi, la nord de Cernăuţi, unde a devenit magician popular şi maestru spiritual, a atras o mulţime de discipoli la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A fost o mişcare destul de mare, cunoscută sub numele de haşidism, o mişcare mistică foarte intensă, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfinţenia pădurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate conţinând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vieţii, respiraţia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, căci fiecare dintre ele vorbeşte despre Dumnezeu. Le spunea că dorinţa inimii de a adora este mai preţioasă decât forma sau locul adorării. În jurul său se adunaseră mulţi discipoli la vremea aceea şi pentru faptele minunate şi învăţăturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheamă Miedzibusz.
„Pentru evrei, în fiecare epocă, a studia, a activa în domeniul comerţului, în viaţa culturală şi ştiinţifică a rămas o tradiţie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât braţele, dar munceau ore multe! Nu o dată mi s-a spus: Eşti ca evreii!. Dar să ştii că lumea nu-i cunoaşte cu adevărat! Vrei să ştii cum sunt evreii?”- şi vocea lui nea Mitică şi-a schimbat tonul.
„Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i că expresia este cunoscută de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseşte într-un vers; că alţii spun dimpotrivă: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, riguroşi şi se dedică muncii lor: dacă un evreu e avocat, el va lupta să fie cel mai bun, dacă e medic, cu siguranţă se va afla printre medicii de top!” Şi Dumitru Sinu continuă să mă uimească cu felul în care abordează un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se referă la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit că fiecare om are un preţ, iar preţul omului este banul! De la o generaţie la alta, acest concept s-a moştenit, devenind oarecum leit-motivul existenţei lor: trebuie să faci cât mai mulţi bani, pentru că niciodată nu se ştie când e nevoie de un om valoros, care să aibă şi un preţ cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenţă, evreii sunt inteligenţi şi agili dar au şi un şarm aparte, umorul lor fiind renumit. Răsfoindu-i însemnările, am citit în caietul lui nea Mitică o sumedenie de maxime şi cugetări cu şi despre evrei; am reţinut un banc ce reflectă faptul că nici atunci când sunt la necaz, spiritul de glumă nu-i părăseşte: un evreu a simţit că i se apropie sfârşitul şi îi spune nevestei lui: Cheamă-l pe preot, cred că mi-a sosit ceasul! Soţia s-a uitat la el mirată răspunzându-i: În viaţa ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost să-l chemi acum?
„Spionaj în sinagogă?”
Amintindu-şi o întâmplare petrecută la Halifax, pe vremea când vieţuia în Canada, nea Mitică a ţinut să mi-o povestească. Fascinat de tot ce însemnau evreii şi dorind să vadă cum se În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – după cum obişnuia atunci când se documenta – a scos un pix şi o hârtie şi a început să-şi noteze ce considerase că trebuie reţinut. De îndată ce-a fost văzut, lângă el au apărut câteva persoane, spunându-i politicos că este o problemă cu scrisul în sinagogă, că este interzis! Nea Mitică şi-a cerut scuze şi le-a spus pe un ton calm că se află pentru prima dată într-un astfel de lăcaş. Doamna Nicole, soţia lui a intervenit apoi într-o franceză impecabilă, confirmându-i spusele şi liniştindu-i pe cei ce îl asaltaseră cu întrebări.
Întrebându-l apoi pe Mitică cum a intrat în sinagogă, acesta le-a răspuns pe-un ton glumeţ dar ceva mai ridicat: „Pe uşă! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba că nici românul nostru nu era lipsit de umor, ştia şi cum şi când să-şi folosească spiritul.
„Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”
„Dacă vrei să reuşeşti în viaţă fă-ţi cel puţin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitică spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el să fie proprietarul unui hotel.
La scurt timp după sosirea în California, a avut norocul să lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care aparţinea lui Max Sobelman, un evreu născut în România dar crescut şi educat la New York. Văzându-l pe Mitică om serios, conştiincios, riguros şi priceput în ceea ce făcea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul său şi i-a spus că până la sfârşitul acelui an dacă profitul hotelului se va ridica la o anumită sumă, îi promite că-l va ajuta să deţină şi Mitică, propriul lui hotel.
Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenţă şi nici de ambiţie şi cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treabă şi a izbutit ca la data bilanţului, cifrele să-i fie favorabile. Evreul s-a ţinut de cuvânt, l-a ajutat să obţină un împrumut avantajos şi i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.
Fiind descurcăreţ prin excelenţă, într-un timp neaşteptat de scurt, nea Mitică, românul plecat în lumea largă de prin împrejurimile Sibiului să-şi caute norocul – a reuşit să ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunoştinţă faţă de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!
Octavian D. Curpaş
