Din câteva milioane de oameni, câți au trecut pe la Auschwitz în anii de funcționare ai lagărului, doar 144 au reușit să evadeze. Kazimierz Piechowski, astăzi în vârstă de 95 de ani, este eroul celei mai spectaculoase dintre evadări.
Pe 20 iunie 1942, unul dintre gardienii SS care păzeau ieșirea din lagărul Auschwitz s-a trezit în fața mașinei lui Rudolph Höss, comandantul lagărului. În mașină se aflau patru ofițeri SS înarmați; unul dintre aceștia, în uniformă de sublocotenent, țipa nervos la el „Treziți-vă, viermilor! Deschideți sau vă tai!” Gardianul, speriat, a deschis imediat poarta pentru a lăsa mașina să treacă. Însă dacă ar fi privit mai cu atenție, ar fi observat că cei patru SS-iști erau la fel de speriați ca el, transpirați și albi la față de frică. Căci nu erau ofițeri SS, ci patru prizonieri polonezi care reușiseră să pună mâna pe câteva uniforme și mașina lui Höss. Planul, conceput de Kazimierz Piechowski, i-a transformat în oameni liberi, iar evadarea lor îndrăzneață i-a făcut faimoși. Aceasta este povestea lor, spusă de însuși Piechowski.
Cercetașii polonezi, uciși imediat după invazia germană
Piechowski a copilărit în orașul polonez Tczew; a avut o copilărie liniștită, frumoasă, lipsită de greutăți. La vârsta de zece ani a devenit cercetaș, înscriindu-se în mișcarea de tineret care se bucura de mult succes în noul stat polonez născut după război. „Am devenit cercetaș pentru că eram patriot”, spune el. „Când m-am întors acasă, mama plângea puțin și mi-a spus «Sunt atât de bucuroasă că ești pe calea cea bună.»”
Însă această alegere făcută la tinerețe avea să-i facă probleme nouă ani mai târziu, în 1939. După ce au invadat Polonia, naziștii au desființat mișcarea cercetașilor, văzând în ea un simbol al naționalismului și o potențială sursă de revoltă. „Aveam 19 ani când a izbucnit războiul. La patru zile după ce Germania a declarat război, nemții au ajuns în Tczew și au început să-i împuște pe cercetași.” Între cei adunați pe străzile orașului și împușcați se numărau și prietenii din copilărie ai lui Piechowski. Îngrozit, acesta se hotărăște să fugă: „Știam că, mai devreme sau mai târziu, urma să fiu și eu ucis; așa că am fugit.”
Piechowski a luat-o spre granița cu Ungaria, rută folosită și de alți cercetași care doreau să ajungă în Franța pentru a se alătura forțelor poloneze libere. A fost însă prins și după opt luni petrecute în diverse închisori, Piechowski a fost trimis la Auschwitz. „Am fost în al doilea transport către lagăr, așa că noi a trebuit să-l construim.” Asta pentru că vechile clădiri care formaseră lagărul inițial nu erau suficient de mari pentru a-i adăposti pe cei prinși în marile arestări; de aceea, primii prizonieri aduși au trebuit să muncească câte 12-15 ore pe zi pentru a construi un nou lagăr – acesta va deveni Auschwitz II-Birkenau, care putea adăposti până la 150.000-200.000 de prizonieri.
Am fost un număreste cartea de memorii semnată de Piechowski, în care povestește experiența celor doi ani petrecut la Auschwitz, cum a evadat împreună cu alți trei prizonieri în iunie 1942, și adună câteva interviuri cu alți foști prizonieri.
„Pentru primele trei luni, toți eram complet îngroziți”, povestește Piechowski. Iar lucrurile se tot înrăutățeau. Din iunie 1940 până în vara lui 1941, cea mai simplă metodă la care recurgea SS-ul pentru a face față supraaglomerării lagărului era de a-i omorî în bătaie pe prizonieri. Ulterior, cei care nu ajungeau în camerele de gazare puteau pieri din cauza foametei, a brutalității gardienilor sau a epuizării fizice.
Cum obțineau ofiterii SS permisiile?
Uneori, soldații ucideau doar pentru a-și câștiga câteva zile libere. „Când un SS-ist se plictisea, lua șapca unui prizonieri și o arunca în depărtare. Apoi ordona prizonierului să se ducă să o ia, iar când acesta fugea să-și recupereze șapca, ofițerul îl împușca. Susținea apoi că prizonierul încercase să evadeze și obținea trei zile de concediu pentru oprirea unei tentative de evadare.”
Cum făceau oamenii față la aceste grozăvii? „Unii dintre ei se rugau, dar alții spuneau că nu poate exista un Dumnezeu dacă există pe lume un loc ca Auschwitz.”
Evadarea lui Piechowski , aproape imposibilă
Piechowski nu s-a gândit la evadare decât în momentul în care a aflat că numele unui prieten se afla pe lista prizonierilor care aveau să fie uciși în curând. Așa a ajuns polonezul să se implice în mișcarea de rezistență din lagăr. Prietenul său, ucraineanul Eugeniusz Bendera, era un mecanic talentat care se ocupa de mașinile din lagăr. Acesta i-a spus că putea face rost de o mașină, dar asta nu era de ajuns: bărbații se aflau în lagărul principal, Auschwitz I, înconjurat de garduri electrice păzite de mulți gardieni. Dacă voiau să scape de acolo, ei trebuiau să treacă de principala poartă a lagărului, poarta Arbeit macht frei, dar și de perimetrul exterior al complexului.
Era nu numai extrem de periculos, ci și aproape imposibil. Dar Piechowski nu putea să nu încerce să-și ajute prietenul: „când m-am gândit că-l vor pune pe Gienek la zidul morții și-l vor împușca, am început să mă gândesc.” La acel moment, Piechowski lucra în depozitul în care erau păstrate uniformele gardienilor și muniția. Încet-încet, în mintea lui s-a conturat în plan. Dar Piechowski se gândea și la avertismentul făcut de comandantul-adjunct al lagărului, care le spunea prizonierilor că dacă cineva încearcă să evadeze, vor ucide câte 10 persoane pentru fiecare om care încearcă să fugă. Astfel, Piechowski putea fi responsabil pentru uciderea a zeci de oameni nevinovați.
Pentru a-și pune planul în acțiune, Piechowski și Bendera au mai recrutat doi oameni: un alt cercetaș, Stanislaw Gustaw Jaster, și proetul Józef Lempart.
În ziua de 20 iunie 1942, când se împlineau doi ani de când Bendera ajunsese la Auschwitz, cei patru s-au întâlnit în podul unei clădiri pentru a mai trece o dată prin detaliile planului. Era o zi de sâmbătă, când munca înceta la prânz, iar depozitele și garajul rămâneau pustii. Înainte de a porni la drum, cei patru au spus o rugăciune pentru familiile lor și s-au înțeles să se împuște dacă urmau să fie prinși. „Ceea ce ne încuraja și ne împingea de la spate era faptul că știam că, dacă nu facem asta, Gienek urma să fie ucis. Până în ultima clipă nu eram siguri, dar am spus «trebuie să facem asta, trebuie să credem [că vom reuși]»”.
Adunând în niște containere deșeuri de bucătărie, cei patru s-au îndreptat către poarta principală. Acolo, i-au spus gardianului că primiseră sarcina să arunce gunoiul, sperând că acesta îi va lăsa să treacă fără să verifice informația. Minciuna a funcționat, iar bărbații s-au putut îndrepta către zona de depozite. Aici, au pătruns în camera în care se aflau uniformele soldaților, în timp ce Bendera scotea din garaj o mașină (având o copie după cheie). Mecanicul a ales un Steyr 220 – era cea mai rapidă mașină de acolo, folosită exclusiv de către comandantul lagărului, Rudolf Höss. „Trebuia să fie o mașină rapidă, pentru că uneori era chemat la Berlin și trebuia să ajungă acolo în câteva ore. Am luat mașina pentru că trebuia să putem scăpa în caz că eram prinși.”
Atitudinea lui Piechowski i-a salvat
Îmbrăcați în uniforme de SS, cei patru s-au îndreptat înapoi spre poarta principală. Sarcina cea mai grea pica pe umerii lui Piechowski, cel mai bun vorbitor de germană dintre ei, care trebuia cumva să-l convingă pe gardian să le dea drumul. „Mai aveam o singură problemă: nu știam dacă, odată ajunși la bariera finală, aveam nevoie de o permisie pentru a părăsi lagărului. Plănuisem doar să joc atât de bine rolul SS-istului încât gardienii să mă creadă pe cuvânt.”
Însă pe măsură ce se apropiau de barieră, gardianul nu dădea niciun semn că intenționează să ridice bariera. În timp ce descrie ce s-a întâmplat atunci, Piechowski privește în gol, de parca ar privi din nou acest ultim obstacol care, atunci, îl mai separa de libertate: „Conduceam către bariera finală, dar era închisă… Mai aveam 80 de metri și era încă închisă… Încă 60 metri și era tot închisă. M-am uitat la prietenul meu Gienek – avea fruntea transpirată, iar chipul îi era alb, nervos. Mai aveam 20 de metri, iar bariera era închisă….” Bendera a oprit mașina; Piechowski privea în gol, neștiind ce să facă, când l-a auzit pe Lempart, din spate, șoptindu-i „Kazik, fă ceva!”
„Acesta a fost cel mai dramatic moment. Am început să urlu la ei.” Gardienii SS m-au ascultat și au ridicat bariera. Așa au scăpat: patru din cei 144 de prizonieri care au evadat cu succes din lagărul morții.
Naziștii au fost furioși, spune Piechowski. „Când comandantul, care era la Berlin, a aflat că patru prizonieri evadaseră, a întrebat: «Cum naiba au putut să fugă în mașina mea, în uniformele noastre și cu muniția noastră?!» Nu puteau crede că oameni pe care nu-i credeau capabili de inteligență și-au bătut joc de ei.”
Evitând drumurile principale pentru a nu fi prinși, cei patru au mers pe drumuri forestiere timp de câteva ore, îndreptându-se către orașul Wadowice. Aici au abandonat mașina și și-au continuat drumul pe jos, dormind în pădure. Lempart s-a îmbolnăvit și a fost lăsat în grija unui preot, iar Jaster s-a întors la Varșovia. Piechowski și Bendera au petrecut ceva timp în Ucraina, apoi Piechowski s-a întors în Polonia unde s-a alăturat mișcării de rezistență. Până la sfârșitul războiului, cei patru nu au mai fost prinși.
Ca răzbunare pentru evadarea celor patru, părinți lui Jaster au fost arestați și trimiși în lagărul de unde fugise fiul lor; cei doi au murit acolo. Pentru restul prizonierilor au urmat alte consecințe: „La o lună după ce am evadat, a sosit un ordin potrivit căruia fiecare om trebuia tatuat cu numărul lor. Naziștii știau că prizonierilor [n.a.: rași în cap la sosire] le creștea părul la loc și că partizanii puteau face documente noi pentru ei. Dar dacă le vedeau numerele tatuate pe braț, puteau ști cine scăpase de la Auschwitz. Niciun alt lagăr nu folosea acest sistem, iar evadarea noastră a dus la crearea sa.”
Deși cei patru nu au fost niciodată capturați, problemele lor nu s-au încheiat în acea zi. După război, când Polonia cade sub umbra Moscovei și este transformată în stat comunist, Piechowski a fost condamnat la 10 de ani de închisoare pentru „crima” de a fi luptat în armata națională poloneză. „Când am ieșit în sfârșit din închisoare aveam 33 de ani. M-am gândit atunci că îmi furaseră întreaga tinerețe...”
