La patru ani de zile de la reprimarea oribilă, mârșavă, violentă a mitingului din 10 august 2018 restaurația pare a fi totală. S-a refăcut mizeria USL, una dintre principalele cauze ale stagnării României. PSD și PNL dându-și mâna pentru a conserva în mâinile lor poziții de putere care să permită accesul la combinații pe banii statului. Cu ajutorul prețios al UDMR. Mafia transpartinică nu poate pierde controlul asupra României. Iar România nu poate să se dezvolte condusă de mafie. 10 August, orice s-ar spune, rămâne un protest al celor care și-au dorit o altfel de Românie, care au vrut și vor justiție independentă, stat de drept (sau în traducere liberă un stat care să funcționeze pentru cetățeni, nu pentru mafie), infrastructură, educație. Reprimarea mitingului din 10 august a însemnat primul pas serios din reacția de apărare a mafiei transpartinice împotriva celor din afara “sistemului”. Adica a majorității românilor. Patru ani mai târziu suntem la fel de rău: avem un președinte ticălos care a venit la putere cu un discurs anti PSD pentru ca în cele din urnă să-i coopteze la guvernare. Avem un prim ministru care încearcă să scape de acuzațiile de plagiat modificând legi sau organizând, împreună cu instituțiile statului, acțiuni de compromitere a celor care l-au demascat (vezi cazul Emilia Șercan). Avem o presă mainstream finanțată de partidele politice din subvenții pe care le plătesc fraierii, adică cetățenii. Presă mainstream care de banii primiți alege să treacă sub tăcere știrile compromițătoare. Minciuna prin omisiune. Avem un aparat adminstrativ incompetent. De fapt, toate instituțiile statului sunt populate de o grămadă de incompetenți numiți pe criterii politice. Politizarea instituțiilor statului a căpătat o amploare ireversibilă. Incomptența naște corupție. Și invers. Nu avem spitale construite de stat, nu avem autostrăzi, nu avem educație, în ciuda unui simulcaru de proiect de țară (România educată) cu care președintele ticălos ar vrea să rămână în istorie. Doar că nu are nici măcar anvergura unei vrăbii la aterizare, darămite să coordoneze sau să nască ceva, orice, o mărgică, un plan de lecție. Liviu Dragnea, care ar fi trebuit să fie principalul beneficiar al reprimării mitingului din 10 august, cu ajutorul acoliților lui (Carmen Dan și Jandarmeria Română printre alții), poate fi mulțumit: strategia lui a fost desăvârșită de Klaus Iohannis și compania , deci era un plan bun. Tristețea pentru el e că s-a schimbat beneficiarul. România arată rău. Banii din PNRR și PNDL au ascuțit instinctele de fiară ale mafioților care ne conduc. Pe de altă parte, românii pare că s-au resemnat. Nimic nu se mai poate schimba, își spune lumea, suntem blestemați să trăim într-o țară în care statul te lasă să mori cu zile la ușa spitalelor în care se beau cafele în sala de operații sau se fumează pe saloanele în care sunt internați copii. Suntem o țară săracă, într-un moment de criză globală, condusă de hoți. La patru ani de zile de la 10 august ai putea spune că toți cei care am fost în piață am pierdut. Ai putea spune asta. Nimic din ceea ce era pe agenda acelui mititng nu s-a realizat. Ce dovadă mai clară ar putea fi că mitingul ăla a avut doar bune intenții? Ce dovadă mai clară că toate campaniile televiziunilor de penali care au transpirat încercând să deturneze semnificația acelei adunări fără precedent, au avut ca unic benficiar mafia transpartinică? La patru ani de la 10 august am sentimentul că am pierdut. Dar știu că simt greșit. Nu am pierdut. Pentru că, pe măsură ce țara asta se afundă în mizerie, mitingul din 10 august capătă din ce în ce mai multă credibilitate și devine un reper. Știm că nu vom avea justiție până nu vom avea vinovați pentru reprimarea absurdă și violentă. Conservarea puterii frizează absurdul. 10 august a însemnat speranța, vecină cu disperarea și exasperarea, multor români care au crezut că se pot întoarce acasă. Am fost în piață și știu ce vorbesc. Am vorbit cu oameni veniți din toate colțurile Europei sau Americii ca să urle că vor o țară în care să se întoarcă. 10 august a însemnat momentul ăla de cotitură, în care a fost evident că statul român e împotriva cetățenilor lui. Asta înseamnă un stat eșuat. Sunt mândru că fac parte dintre cei care au fost discreditați, diabolizați, stigmatizați, anatemizați. La patru ani de la 10 august 2018, România nu a apucat pe drumul pe care mitingul ăla spera că o va pune. Și atunci, ce sens o fi avut să stau în stradă pentru o înfrângere? Deși răspunsul e previzibil (pentru unii) simt nevoia să-l ofer: modelul nostru european, balcanic chiar, ne învață că acceptarea mizeriei ca mod de viață e compatibilă cu moartea spirituală. Când spiritul e mort urmează trupul. Bulele de pe Facebook în care intrușii sunt eliminați sunt o formă de protecție. Vrem să trăim împreună cu ăia cu care împărțim aceleași valori. Să păstrez credințele și idealurile care m-au scos în stradă de la Ordonanța 13 la 10 August înseamnă să am grijă de sufletul meu. Am pierdut. Deocamdată. sursa: Tudor Chirila