Acum 8 ani am luat o decizie importantă așa cum nicio decizie importantă nu ar trebui luată: pripit. Din implus. Am renunțat fără deliberări obositoare la masterul în psihologie clincă și la jobul stabil în protecția copilului, apoi mi-am cumpărat un bilet dus spre Lima, Peru. Nu vorbeam spaniola, nu știam dacă studiile îmi vor fi recunoscute (N.B.: ar putea fi, dar procesul de echivalare este lung și costisitor), nu știam dacă și când îmi voi găsi un job. Știam atât: vreau să plec pe altă planetă. Cultural vorbind, oricare loc complet diferit de cel cu care ești obișnuit, poate fi considerat o planetă necunoscută. Aveam o singură așteptare, aceea de a fi surprinsă. Nu am fost dezamăgită.
În perioada dinaintea marii plecări, aveam sute de întrebări, niciuna legată de gastronomia peruană. Nu aveam nicio expectativă cu privire la gusturile lor culinare, nicio curiozitate. Niciodată nu mă interesase mâncarea, mai mult decât ca pe un strict necesar supraviețuirii. Nu am urmărit bloguri culinare, nu am mers în tour-uri grastronomice, nu m-a interesat cum se prepară mâncărurile noastre tradiționale, și cu greu mă lăsam convinsă să ajut în bucătarie, de două ori pe an (exact, de Crăciun și de Paște). Pe scurt: nu știam să gătesc și nu aveam nicio intenție să învăț.
Primul lucru pe care mi l-a spus Otilia, prietena pe urmele căreia călcam (locuise 3 ani în Peru) la aflarea veștii marii mele plecări: „Vei muri după mâncarea peruană.” Nu a fost departe de adevăr, în sensul strict al cuvântului. Dar asta e o altă poveste.
Ori Otilia mi-a creat așteptări nerealiste, ori șocul culinar (în afara celui cultural) a fost prea puternic, dar prima impresie pe care am avut-o (și a doua, și a treia etc.) a fost negativă. Mâncarea mi se părea aproape necomestibilă. Prea condimentată, prea procesată și prea multe feluri de mâncare pe aceeași farfurie. Totul era pur și simplu „prea.”
Nu înțelegeam (și nu am îneles nici după 8 ani) conceptul de bază ale preparării mâncărurilor. Mintea mea se chinuia să înțeleagă de ce gătesc ei cum gătesc. Dau un exemplu.
„Papa rellena”, celebra mâncare peruană care se servește de la cele mai fine restaurante din Lima pâna la neigienicile tarabe cu mancare stradală. În traducere, „cartof umplut”. Și nu, nu are legatură cu imaginea care-ți vine în minte atunci cand auzi cuvintele “cartof umplut” (un cartof întreg, umplut cu diverse, eventual la cuptor). Papa rellena este, pe scurt: o sferă de piure de cartofi cu carne tocată în interior, prăjiți în baie de ulei. Înafara faptului că îți ia jumătate de zi să-i faci în casă, sunt foarte nesănătoși. Iar gustul nu e cu nimic spectaculos.
Peruanul se laudă nespus cu mâncărurile tradiționale, care au evoluat de-a lungul timpului sub influențe chineze, japoneze, africane, spaniole, italiene și așa mai departe (i se spune “țara tuturor raselor” din motive evidente). Dar eu, nu numai că nu am fost încântată de gastronomia peruană și de fuziunile ei culturale, dar o consider nesănătoasă și stridentă în savoare.
Dacă te pregătești să călătorești în Peru, îți spun ceea ce mi-ar fi plăcut să aud de la prietena mea Otilia: nimic nu are gustul la care te aștepți. De exemplu, niciodată nu simți gustul natural al legumelor pentru că este „acoperit” de fel de fel de amestecuri de condimente, ierburi și prafuri ciudate și dăunătoare (fără a intra în detalii, celebrul glutamat de monosodiu, comercializat de Ajinomoto, este nelipsit din bucătăria oricărei peruane desăvârșite).
Absolut nimic din gastronimia peruană nu are gustul „original” al alimentului respectiv. Fară usturoi, ceapă, ardei iute (ají), boiele de tot felul și nelipsitul Ajinomoto, un peruan adevărat declară mâncarea “sin sabor”, simplu spus: fără savoare. Sau „comida blanda”, de dietă. Nu cred că există ofensă mai mare pentru o bucatareasă decât aceasta: să se spună despre mâncarea ei că este “de dietă”. Așa că, amestecurile și combinațiile cele mai nesănătoase sunt și cele mai gustoase (Gastronomia peruană funcționează parțial pe principiul lui Frank Rand „Tot ce e bun în viață e imoral, ilegal, ori îngrașă”). Dacă e să fie bun, atunci trebuie să îngrașe.
Ceea ce mi s-a și înâmplat. Cu timpul m-am adaptat bucătăriei peruane, și chiar a început să-mi placă, dar cu mare parere se rău. Ca atunci când te obișnuiesti cu ceva dăunător și poți să-l declari viciu. Dupa 8 ani cu mâncăruri pe bază de orez, cartofi și carne, toate pe acceași farfurie, în același timp (cum altfel?), am reușit să-mi dovedesc că Frank Rand avea dreptate: m-am îngrășat 12 kg.
Da, gastronomia peruană este cel puțin interesantă. Au o istorie culinară impresionantă, care a evoluat de-a lungul secolelor (începând cu secolul 16, cand au ajuns conquistadorii spanioli în America Latină). Au început fuziunile cu mâncărurile europene, apoi cu cele africane (primii negri africani au fost aduși chiar de Pizarro, și tocmai în zona Tumbes, unde locuiesc), cu mâncărurile nipone, și cu cele chinezesti…fiecare colonie și-a pus amprenta asupra culturii culinare din spațiul geografic care este acum Peru.
Cireașa de pe tortul gastronomiei peruane (și al zonei andine care cuprinde țările Ecuador și Bolivia) este, de fapt, un rozător. Celebrul cuy (porcușor de guineea) pe care noi îl cunoaștem ca animal de companie, este considerat o adevărată delicatesă în gastronomia tipică peruană. Originile acestui rozător folosit în alimentație datează din perioada pre-inca și inca, fapt dovedit de descoperirile arheologice. În prezent, acest animal este servit în majoritatea zonelor din munții Anzi (precum Huancayo, Arequipa și Cuzco) fiind considerat un aliment extrem de hrănitor și sănătos.
Am fost întrebată de multe ori dacă am gustat cuy cât am stat în Peru…răspunsul meu i-a șocat atât pe prietenii mei români și pe cei peruani. Da, am mâncat cuy, și nu o singură dată. Înțelegeam șocul românilor (sub influența ipocriziei culturalo-culinare) dar nu-i înțelegeam pe cei din Lima. Cu acea ocazie am aflat că există peruani, în special cei din clasele sociale înalte, care consideră acest fel de mâncare „rezervat” claselor „inferioare”. Astfel, chiar în Peru, acest fel de mâncare transmis de la pre-incași până în zilele noastre, este controversat și amplu discutat. În Lima, se servește cu precădere în restaurantele tipice andine, lipsind cu desăvârșire de pe meniurile restaurantelor de lux.
Ecaterina LEONTE